Mie îmi place treaba asta cu blogul. Poţi să tragi chiulul cît vrei, oricînd te poţi întoarce şi le găseşti pe toate ca înainte. Sau aproape… Asta dacă nu eşti diperat să îţi curgă traficul prin vene. Ce am găsit schimbat?

Domnul Cătălin a intrat în ultimul tur al competiţiei Roblogfest şi şi-a organizat o campanie extrem de interesantă. Am rămas surprins. Recunosc că mai demult am zis că mă voi implica în promovarea sa la competiţia din acest an, dar m-am pierdut pe undeva din lipsă de timp. În plus, am ajuns la concluzia că treaba asta cu blogfestu-i cam inutilă. Mai bine facem un chef şi premiem pe toată lumea. Chiar dacă-i cam tîrziu, îmi declar şi eu susţinerea pentru Cătălin. Mi-am băgat şi banner. Mi-a şi promis că pentru fapta asta o să primesc vreo 77 de căţeluşe simpatice şi neprihănite în lumea de dincolo. L-am crezut!

Am regăsit virtual un prieten drag din copilărie, plecat de un car de ani prin ţările calde. Mai degrabă el mi-a descoperit colţul personal. Cu ocazia asta şi-a făcut şi blog, unde scrie despre… chestii. Am să-i dau şi un răspuns la o întrebare. O să vină în curînd, maestre. Bun venit în blogojunglă, dragă Black Leviathan.

În rest, nimic notabil care să îmi atragă atenţia. Cică tot criză e!

Şi dacă… Mai bine nu. Nu vreau s-o dau, din nou, în politică pe blog. Chiar dacă mă deranjează unele atitudini false şi fără nici un pic de substanţă.

Şi mai bine îmi pun o piesă de relaxare, chiar dacă e tristă. Mă linişteşte.

Bonnie Raitt – I Can`t Make You Love Me

Versiunea asta e mult mai bună decît cea a lui George Michael.

E oficial! Dorm pe preş. Sau pe salteaua gonflabilă, împrumutată de Revelion şi păstrată în portbagajul maşinii. Am ştiut eu de ce am mai păstrat-o. M-a surghiunit doamna din cauza jafului făcut la tîrgul de carte de anul ăsta, organizat în Braşov. Spuneam în ultimul post că am început uşurel, cumpărînd doar vreo două volume. Ei, în weekend mi-am dat în petec, spărgînd în mii de cioburi porcuşorul de porţelan.

Am văzut multă lume în aula Universităţii Transilvania şi am fost plăcut surprins de organizarea tîrgului. M-au dezamăgit unele standuri. De exemplu, Editura Trei am găsit-o la cucurigu, la etaj, într-un spaţiu de trei metri pătraţi chinuiţi. Aceasta a şi fost prima mea destinaţie, datorită ultimului volum al trilogiei Millennium. L-am luat la un preţ bun, reducerea fiind de 12 lei. Cred că titlurile publicate de această editură ar fi meritat un loc mai bun. Ar fi mers la parter, în locul standului cu titluri de genul “Flacăra violet şi secretele ei”. Nu mai ţin minte sub ce editură erau prezentate. Dar nici nu m-a interesat.

Rao, Humanitas şi Polirom şi-au rezervat cele mai bune locaţii, chiar aproape de intrare. Pe ultimele două le-am frecventat intens, avînd cîteva titluri la preţuri excelente.

Ce mi-am cumpărat?

Polirom:

Humanitas:

Am mai trecut şi pe la Nemira. Mi-am luat un Julian Barnes:

Am aflat abia în ultima zi că Nemira acorda un discount de 35% la orice titlu cumpărat. Ei, nu-i nimic! O să ne revedem anul viitor.

O altă dezamăgire a fost standul Jurnalul Naţional. M-aş fi aşteptat să văd mai mult decît nişte teancuri de cărţi chircite şi înghesuite în spatele unei domnişoare simpatice. Dar na, şi cheltuiala-i mai mică astfel.

Standurile Okian şi Cărtureşti au fost extrem de atractive. La Cărtureşti am descoperit cîteva titluri interesante de la Editura Vellant. Sigur o să trag o fugă zilele următoare pe la librărie să mă documentez.

M-am simţit ca peştele-n apă printre teancurile cu cărţi. Nu m-aş mai fi lăsat dus. Acum mi-e frig la spate. N-are careva vreo pătură, să mă învelesc niţel? Traje rece de la parchet.

Ştiţi, în Braşov este în desfăşurare Tîrgul Internaţional de Carte şi Muzică! Muuuuuuulte cărţi. A început de joi şi continuă încă două zile. Şi m-am pierdut printre cărţi vreo cîteva ore azi, şi ieri. Mîine voi fi tot pe acolo. Şi poimîine. Hehehehe….

Cîteva achiziţii recente:

P.S. Mîine are lansare Dan Lungu pentru Cum să uiţi o femeie. Mă atrage şi titlul ăsta…

Am descoperit şi eu, cu întîrziere, că e seară de Eurovision. Mie îmi cam place competiţia asta. Probabil fiindcă am urmărit-o din copilărie, altfel nu-mi explic. Şi acum casc gura la piesele selectate pentru finala naţională a Eurovision şi nu înţeleg mare lucru. Am ascultat vreo patru piese şi nu-s nicicum. Îmi e dor de cîntecele din copilărie, pe vremea cînd Bittman cînta în noaptea de Paşte şi noi haleam miel cu cozonac, în lipsa pîinii. Asta după ce am rămas pe afară, Andi pierzînd cheia apartamentului la slujba de înviere, trebuind să coboare de pe bloc pînă în balconul de la etajul trei. Noroc că geamul rămăsese deschis.

Cred că piesa asta a fost cea mai bună dintre cele care au reprezentat România la Eurovision. Consideraţi-mă învechit şi sentimental!

S-a întunecat şi vinul din pahar îşi cîntă ultimele arome jucăuşe. Citesc cîteva bloguri din google reader. De mult voiam să-i fac un mic cadou lui Makavelis. Şi fiind o seară liniştită, iar focul jucîndu-se în şemineul meu virtual, născînd umbre închipuite pe perete, am decis să-i dedic o piesă.

Bruce Hornsby – The Way It Is

M-o pus gaia să mă apuc de citit arme albe. Da, aşa mi s-a spus acum vreo două săptămîni, cînd citeam într-un compartiment de tren aproape aglomerat volumul al doilea. Şi adevărul nu-i nici el prea departe. Cu puţină imaginaţie poţi să faci fluturări cu primele două volume şi să şi pui ceva muşchiuleţ pe spinare.

Dar nu ăsta este cel mai mare atu al trilogiei Millennium de Stieg Larsson. Scriitura te fură după doar cîteva pagini. Eu am cumpărat primul volum din curiozitate, în urma unei discuţii cu o doamnă estoniană care valsa cu cea mai mare graţie printre cuvintele româneşti. Într-o discuţie despre cărţi mi-a pomenit de trilogia scrisă de Stieg Larsson şi cum a devenit o obsesie pentru mama sa, care începuse să-şi piardă nopţile printre pagini. Pur şi simplu nu mai reuşea să se despartă de poveste. Şi eu, curios din fire, am picat în plasă. Hai să văd care-i faza, mi-am zis. Nu ascund că-s o moacă atunci cînd vine vorba despre romane poliţiste. Le îmbrăţişez după cîteva rînduri şi le devorez cu repeziciune. În prima noapte cu Larsson am adormit la ora trei. În a doua cred că am atins al patrulea ceas al noii zile. Chiar nu mai ştiu. Noroc că era sîmbătă noaptea, altfel plecam zombie la muncă. A treia noapte a fost mai scurtă, pentru că am şi terminat volumul de 600+ de pagini. Şi nu e nici o laudă în confesiunea asta. Chiar atît de captivat am fost, încît nici n-am simţit cum trec paginile.

Şi acum ar trebui să povestesc ceva despre ce-i înăuntru. Şi chiar nu mă lasă inima să dezvălui asta. Aş strica plăcerea celor care încă n-au arestat armele albe din librării. Doar vă avertizez că Lisbeth Salander este un personaj mortal.

Şi asta n-a fost o recenzie. Eu tocmai am terminat al doilea volum şi afurisitul de Larsson m-a lăsat cu picioarele-n aer prin nonfinalul său diabolic. Acum am nevoie de marfă nouă. Trebuie să mai prizez un volum.

*sursa foto

Anul ăsta am făcut şi eu un efort, cumpărînd mărţişoare tuturor prezenţelor feminine din apropierea mea. Noroc că nu-s multe. Nu-s un bărbat înclinat spre gesturi pline de galanterie. Pînă de curînd fentam cu măiestrie sărbătorile lui martie. Cred că mi se trage din primii ani de viaţă.

Ţin minte că pe la 7-8 ani am băgat mîna în borcanul cu bani, cu gîndul să cumpăr ceva frumos pentru mama. Şi m-am dus ţintă la magazinul cu vaze şi figurine din porţelan. Mama era pe vremea aia pasionată de cristaluri şi obiecte din porţelan. Şi am intrat hotărît în magazin. Şi m-am uitat în stînga, apoi în dreapta. Apoi iar în stînga, şi iar în dreapta. Vaze, vaze, peşti, balerina. Ştiţi balerina aia cu braţele deschise şi cu sînii la vedere! Nu arăta rău, dar era deja în vitrina mamii. Am trecut mai departe, la pelicani, cuci şi alte păsări. Şi am stat pe acolo vreo jumătate de oră fără să cumpăr nimic. Am mai ieşit pe afară, că deja mă luase cu ameţeli. La un moment dat, o babă a venit să-mi dea cu oţet pe la tîmple, aşa de palid eram. Pînă la urmă am reintrat în magazinul cu cioburi, am ales o lebădă, parcă, de o urîţenie aproape perfectă. Tanti vînzătoare, în halat albastru proletar, mi-a împachetat-o într-o hîrtie de parizer şi mi-a îndesat-o sub braţ. Am plecat acasă şi am ascuns-o sub pat. Era doar 7 martie. Abia a doua zi urma să eliberez cadoul superb către biata mamă. Şi l-am eliberat… Am uitat să spun că a costat şi o bască de bani. Cam o sută şi ceva de lei… în anul 1987. Mama n-a fost prea încîntată de cadou. N-a zis nimic care să mă ofenseze. A luat păsărelul şi l-a plasat pe servanta din sufragerie. A stat acolo cîteva zile. Apoi a început să zboare prin alte locuri mai obscure. Pînă a ajuns într-un colţ neluminat, rămînînd acolo o lungă perioadă de timp. Mai dădeam peste barza aia din cînd în cînd. Era urîtă cu draci. Nu-mi imaginam cum putusem să cumpăr aşa ceva.

Fiind un psiholog amator, am ajuns la concluzia că aventura asta mi-a cam pus capac în legătură cu alegerea cadourilor. Uitîndu-mă în urmă, îmi dau seama că alegerile mele ulterioare n-au fost mai inspirate. Aproape întotdeauna am dat buză cînd venea vorba despre alegerea vreunui cadou doar de capul meu.

De ceva timp mi-am spus că trebuie să mă tratez. Şi m-am întors către lucrurile simple. Anul ăsta m-am aruncat la nişte mărţişoare micuţe şi simple. Fără înflorituri şi alte complicaţii. Fără lebede şi alte păsărele.

Dar pentru doamnele şi domnişoarele blogolumii trimit mărţişorul de mai jos.

Doar am zis că încerc să mă tratez!

*sursă foto

Aseară am văzut un meci special. Mi-a plăcut la nebunie să privesc lupta aceea zadarnică a jucătorilor Unirii Urziceni. Am văzut unsprezece mineri blocaţi într-o galerie subterană, luptîndu-se cu disperare să iasă la suprafaţă pentru încă o gură de aer. Nici un moment de odihnă nu şi-au acordat. Timp de 90 de minute au rîcîit cu degetele descărnate peretele de ţărînă care le stătea în faţă. După o jumătate de oră ştiau că nu vor reuşi să se salveze, dar asta nu i-a împiedicat să lupte pînă la capăt. Pînă la urmă, asta înseamnă competiţia sportivă. Lupta. Strădania de a demonstra că nu eşti mai prejos decît adversarul tău. Doar David l-a învins pe Goliat! Pentru mine a fost un meci memorabil.

Regret, în schimb, că am asistat la aceleaşi comentarii obosite ale comentatorilor ProTV. Dar trebuie să plăteşti şi un preţ pentru a asista la un spectacol agreabil. Cei doi mari comentatori au semănat foarte mult ghiolbăneii ăia care vorbesc în timpul unui film la cinema (pup-o, băăăăă!). După meci, curios, am trecut puţin pe GSP Tv să văd reacţiile. Cred că au trecut vreo şase luni de la ultima mea vizionare  a unei emisiuni “sportive” româneşti. Atunci vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Aseară vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Cred că nici n-a mai întrerupt convorbirea de atunci, iar Radu Naum nici n-a mai plecat din platou. Chiar părea puţin obosit. Am schimbat postul în secunda doi. Şi cred că nu din cauza fotbalului modest nu mai servesc meciurile Ligii 1, ci din cauza faunei care împute acest sport. Din cauza jurnaliştilor de profil a căror imaginaţie s-a oprit la  “realizarea” de emisiuni-şezători clone ale Procesului/Recursului Etapei.

Revenind la meci, cred că am văzut cea mai frumoasă înfrîngere pe care o echipă românească a suferit-o în ultima vreme. Şi sînt bucuros că am putut asista la aşa ceva.

Dacă aş întîlni un broscoi de aur care să se ofere să îmi îndeplinească o dorinţă, doar peştişorul auriu umblă cu cîte trei variante între solzi, i-aş cere să-mi dea un paşaport magic al vinului pentru două persoane. Şi a doua zi să mă îmbarc într-o aeronavă şi să plec însoţit către un colţ de lume. Aş alege ca primă destinaţie Argentina. În prima noapte ne-am îmbăta cu un vin argentinian gros, rubiniu şi cu multe grade. Apoi ne-am uita la cupluri zvelte dansînd tango, învelite într-o lumină plăpîndă de seară umedă, şi am regreta puţin că n-am urmat vreodată cursuri de dans. Am mai destupa încă o sticloanţă şi am lasa deoparte regretele pînă în zori. Apoi am coborî pe Avenida Independencia, în timp ce soarele abia se dezmeticeşte. Am privi cum oraşul îşi urneşte corpul pentru încă o zi zgomotoasă. Şi, ca un făcut, în aceeaşi zi vom merge la un meci Boca-River, unde o să ne ningă cu papelitos şi scorul va fi egal 4-4. Şi vom trăi aşa încă o săptămînă, cu vin, fripturi de vită şi nopţi nedormite, pînă cînd ne vom plictisi şi vom ridica ancora spre Chile. Unde o vom lua de la capăt cu leneveala şi degustarea, vorba vine, vinului local.

Şi asta ar fi doar în prima parte a anului, cînd în Europa este frig şi viţa de vie doarme buştean. Ne-am pierde timpul pînă pe la jumătatea anului prin Nappa Valley şi Australia, după care am ateriza prin Portugalia, mahmuri şi cu feţe fericite.

N-am neglija nici Spania. Dar apoi, prin august, Franţa ne va ameţi. Aici vom sta cel mai mult. Ne-am închiria o căsuţă înconjurată de dealuri luminoase şi vom adulmeca mirosul boabelor de strugure în timp ce se maturizează.

Dimineţile le vom petrece în pat, cu fereastra larg deschisă, invitînd înăuntru mirosul proaspăt de flori şi fructe. Vom sorbi din ceşti de cafea imense şi colorate, pînă ne vom reveni din mahmureală. Iar după prînz o vom lua de la capăt, dezbrăcînd alte sticle de vin. În fiecare zi experimentînd un alt soi, niciodată acelaşi.

Iar cînd toamna se va lăsa peste dealurile provensale, vom pluti către locuri stropite de ape mediteraneene. Vom mai zăbovi prin insulele greceşti, luînd la puricat producţia autohtonă de vinuri. O vom lăsa, totuşi, mai uşor. Şi ce e prea mult strică, m-a învăţat prin pruncie tataie. Crăciunul ne va surprinde acasă, într-un decor siropos de sezon, cu zăpadă, brad îmbodobit, veselie, cu Sinatra în boxe şi cu cîte o cană de vin fiert (cum altfel!) în mîini.

Oare cer prea mult?

*sursa foto

*sursa foto2