Colţ de Bucureşti la ceas de seară, uitat în ceaţa timpului. Cîţiva locuitori ai mahalalei gesticulează în faţa unor purtători de cămăşi albastre oficiale. Oamenii sînt revoltaţi de scandalurile pe care le fac o gaşcă de interlopi, răsărită de ceva timp prin cartier. Nu mai pot să trăiască în linişte şi au cerut ajutorul poliţiei. Doar că “oamenii legii” nu prea reuşesc să facă mare brînză. Doar ridică din umeri. Mai stau oleacă pe acolo, se învîrt puţin în jurul cozii, iar apoi pleacă. Jurnaliştii şi-au făcut ştirea, poliţaii şi-au făcut treaba.  Se numeşte restabilirea ordinii, care fusese tulburată de guralivii ăia care, cică, ar fi hărţuiţi de nişte interlopi. Chipurile!

Poliţia! Toată lumea ţipă zilele astea că e de căcat, coruptă, plină de proşti, că se ocupă doar cu găinării. Apar filmuleţe cu caşchetari imbecili care reţin mînuitori de telefoane făcătoare de poze inocente, ce le pot provoca doar cîte o frecţie pe pielea roşie arsă de soare. Ce sancţiuni ar fi primit cei doi miliţieni, dacă poza respectivă ar fi apărut în presă fără să facă gît? Fix pix. Da dom’le, am parcat în staţia de autobuz că mi s-a părut mie că erau unii cu nişte chestii în mînă ce semănau cu puştile de la Ciorogîrla. Asta dacă i-ar fi întrebat vreun superior de sănătate.

Sau ar fi sunat cam aşa!

Purtator de cuvînt poliţie Dîmboviţa: Poliţia a deschis o anchetă în cazul maşinii parcate în staţia de autobuz. În urma cercetărilor, cei doi agenţi de poliţie au fost sancţionaţi cu 3 ore de lectură din Patapievici... bla, bla, bla… şi cu promisiunea că nu vor mai face în viaţa lor aşa ceva.

Şi cînd mă mai liniştisem puţin după momentele de groază trăite săptămîna trecută! Mulţumesc, din nou, Antenei 3 pentru clipele oferite cu atîta generozitate! Aflasem că pistolarul de pe 15 Noiembrie (strada) fusese arestat. Parcă era mai bine. M-am mirat eu puţin că l-au nimerit asa de bine cu portretul ăla robot. Dar probabil martorii erau nişte observatori extrem de fini, de au putut să-l descrie atît de bine. Deci, totul era în regulă.
Şi stăteam eu aşa liniştit, după o masă copioasă de weekend. Uşa nu mai era încuiată, geamul era întredeschis invitînd aerul rece înăuntru. Şi mă pune gaia să deschid teveu’! Ce văd? Cică ruznacu’ ar putea să fie nevinovat. Că era la sala de fitness în timpul asasinatelor. Hă! În trei secunde geamul era închis şi uşa ferecată. Ca să fiu sigur am pus şi un scaun în uşă. Mulţumesc pentru ultima oară Antenei 3!

Mă rog, detaliile le ştiţi deja! Că ăsta fusese eliberat acum un an să se trateze de hemoroizi, parcă, şi nu s-a mai întors la mititica din Craiova. Că are martori care îl plasează în altă parte. Mă rog, la 300 de metri de locul jafului. Deja se dezvoltă teorii ale conspiraţiei, etc, etc. N-o să-mi tocesc degetele pentru a scrie ce s-a scris/vorbit/dezbătut deja. Dar pentru că-s cîrcotaş…

*****

Nea Ilie era un om liniştit. Trăia într-o căsuţă moştenită de la părinţii săi, undeva într-o comună din centrul ţării. Terminase liceul la seral prin anii 60, se angajase la CFR şi duse o viaţă monotonă. Soţie, copii, nimic ieşit din comun. La 50 de ani ieşise la pensie, mutîndu-se înapoi la ţară împreună cu soţia. Tatăl său iubise la nebunie porumbeii, astfel că întreaga copilărie a lui nea Ilie fusese marcată de zgomotul aripilor. Ăl bătrîn fusese la rîndul său ceferist, conductor de tren, iar în deplasările prin ţară lua cu el cîte doi-trei porumbei pe care îi elibera. Întotdeauna aceştia se întorceau acasă împreună cu cîte un răvaş agăţat de picior.

“Sînt la Suceava. Mi-e dor de voi.”

Nea Ilie, după mai mult de 30 de ani trăiţi la bloc, între betoane, se luase din nou cu porumbeii. Redevenise columbofil, ca tată-său.

Şi anii începură să treacă liniştiţi peste începutul de bătrîneţe al personajului nostru. Îşi făcuse o crescătorie mare de porumbei, ce îi ţineau zilele ocupate. Dar atunci cînd toate îţi merg bine, ceva vine să-ţi distrugă castelul de nisip pe care ţi l-ai construit cu atîta trudă.

Undeva în primăvara timpurie a anului 2010, nea Ilie este vizitat, dis de dimineaţă, de doi bărbaţi îmbăcaţi, suspect, în acelaşi fel. Pantaloni de stofă neagră, cămaşă albastră, cravată neagră şi cîte o geacă de piele, la rîndul lor negre. Totul asezonat cu cîte o pereche de ochelari de soare ce le ascundeau privirile. Nea Ilie bănui că după lentilele, excesiv de fumurii, se ascundeau patru ochi de o culoare albastră desăvîrşită.

- Bună ziua! Sînteţi Ilie Gheorghe?

- Bună ziua, băieţi! Da, aşa mă cheamă. Cu ce vă pot fi de folos?

- Am auzit că creşteţi porumbei pe aici. Ce faceţi cu ei?

- E o plăcere de-a mea. Îmi plac porumbeii din copilărie. Să zicem că e o moştenire de familie. Da’ de ce vă interesează?
Nea Ilie era deja intrigat.
- Conform noii legi, creşterea porumbeilor este interzisă. Va trebui să renunţaţi la toate păsările din coteţe.

- De ce?

- Aşa zice guvernu’, tataie. Că porumbeii pot fi folosiţi pentru transmiterea dă mesaje împotriva statului. N-avem cum să urmărim toate păsărelele dă pă cer, aşa că s-a hotărît interzicerea crescătoriilor de porumbei. Cine se împotriveşte este considerat suspect dă terorism şi arestat.

Parcă îi căzuse o tiglă în cap şi nici gînd să se fi aflat deasupra streaşinei. Dar chiar aşa se simţea, că ceva, un obiect dur, i-ar fi despicat moalele capului. Noroc cu grilajul porţii, pe care începu să-l strîngă din ce în ce mai tare între degete. Altfel, simţea că cele două picioare nu l-ar mai fi ţinut în poziţie verticală. Îngăimă cîteva cuvinte, abia rostite.

- Da’ eu n-am treabă cu teroriştii. Eu doar cresc porumbei şi…atît.

- Legea-i lege. Nu stăm la tocmeală. Dacă zice şi Uniunea Europeanăăăăă! Ce, crezi că ăia-s proşti? Gata, că ne apucăm de treabă. Uite şi mandatu’ ca să nu te trezeşti să comentezi după, şi îi fluturase lui nea Ilie o foaie prin faţa ochilor. Hai băieţi, să ne apucăm de treabă, strigă securistul, ce purtase toată conversaţia, către o dubă parcată la zece metri de poartă, că mai avem de rezolvat şi altele pă ziua dă azi. Din ea coborîră cinci matahale cu cagulă………….

La amiază, nea Ilie contempla locul unde fuseseră pînă în urmă cu cîteva ore coteţele porumbeilor. Un maldăr de lemne, pene şi găinaţ. Atît mai rămăsese. Aproape toţi porumbeii fuseseră luaţi. Securiştii veniseră chiar la prima oră a dimineţii, înainte ca nea Ilie să le poată deschide păsărilor. Pe semne că ştiau deja cum merge treaba. Şi matahalele alea cinci chiar ştiau ce fac! În doar 20 de minute au umflat toate înaripatele în trei saci de plastic albastru. Probabil fuseseră la un training de arestare a porumbeilor voiajori. Dar nea Ilie nu se gîndea la ce cursuri de manevrare a porumbeilor urmaseră mascaţii, acestea fiind doar aberaţiile autorului.

El era distrus. Îşi vedea anii de muncă şi plăcere zăcînd în noroi. “O să mai venim pe aici să vedem dacă respecţi legea”, strigase la plecare securistul vorbăreţ. Toată viaţa se conformase regulilor societăţii în care trăise. Nu călcase niciodată strîmb. Fusese membru de partid pînă la revoluţie, pentru că aşa se cerea. S-a bucurat în decembrie 89 în faţa televizorului, cînd Ceauşescu a fugit, dar n-a ieşit pe stradă. Avea copii de crescut. Apoi au venit vremurile de democraţie, grele dar libere. Niciodată nu s-a plîns. Ieşit la pensie, a crezut că anii pe care îi mai avea de trăit vor fi liniştiti, petrecuţi împreună cu femeia lui, vizitele copiilor la sfîrşit de săptămînă şi porumbeii. Şi acum a venit asta. Auzi, TERORIŞTI!? Cine a mai pomenit??? De unde le venise ideea? Auzise el de legea aia dată de guvern că poliţia are voie să ştie cui îi dai telefon sau sms, care apoi a fost modificată ca aceeaşi poliţie sau SRI să afle cînd vrea şi ce vorbeşti sau scrii. Dar pe el nu l-a interesat. De ce să-i asculte lui telefonul cineva? Dar să se ajungă pînă aici?! Pe faţa sa se vedea suferinţa, noroc că femeia lui nu era acasă. Plecase de două zile în oraş, la copii. Mai bine că n-a văzut…asta. Se simţea furat, frustrat. Ar fi vrut să strige, să urle. Dar se răzgîndi într-o secundă. Ce ar fi zis vecinii, care şi aşa auziseră cîte ceva? Îşi înghiţi indignarea şi strînse maldărul acela de gunoi lasat în urmă de cele cinci matahale fără chip. Pînă seara erau şterse toate urmele violului oficial.

***

Nea Ilie stă în bucătărie, la masă, cu un pahar de vin roşu de-al casei în faţă. Se gîndeşte la toată ziua ce a trecut. Derulează întregul film de la cap la coadă cu privirea boantă, pierdută undeva pe ecranul plat al televizorului. Termină vinul din pahar pe care îl reumple. Şi-l dă peste cap. Pînă la urmă sînt doar nişte păsări, îşi zice ridicîndu-se, şovăielnic şi clătinat, pentru a se îndrepta către patul conjugal rece şi gol.

“Chiar e vorba doar despre păsări aici?”, se aude gîndind. Dar îşi alungă imediat acest gînd, ce încerca să răzbată în mintea sa obosită.

“Sănătoşi să fim şi ne descurcăm noi cumva”, îşi mai zise ca de descîntec. Se întinse pe pat şi aţipi după cîteva minute.

Şi pe Bligg!
Promovează-ţi şi tu articolele folosind Blogoree.ro Bligg!