În ultimul timp degetele mele au căutat mai degrabă cărţi poliţiste. Pentru că e vară, sau mai degrabă a fost, şi intră la fix literatura de acest gen. Precum berea rece la halbă. Săptămîna trecută mi-am procurat volumul scris de Oana Stoica-Mujea, Indicii anatomice. Şi deja l-am terminat, ceea ce este un semn bun pentru romanul Oanei.

Acuma, să spui drept, n-am prea citit de ceva timp cărţi poliţiste româneşti. Dar după ce am terminat cărţulia asta, ce o introduce în scenă pe blonda Iolanda Ştireanu, am zis să mai încerc şi pe viitor. Pe noptieră stă acum volumul Parfumul Văduvei Negre cu acelaşi personaj principal, care ţine şi un blog unde scrie despre tot felul de întîmplări pe un ton amuzant şi direct. Oricum n-are ea toate ţiglele pe casă. Şi cum poate fi normală după ce a stat izolată vreo doi ani, dominată de agorafobie, şi după o copilărie însemnată de imaginea unei mame schizofrenice? Lala (de la Iolanda) nu e întreagă din punctul ăsta de vedere. Dar după cîteva capitole, în care ea este vocea poveştii, una ironică din care simţi că suferă în linişte, ajungi să-ţi placă personajul.

E drept că în prima parte a cărţii am simţit că acţiunea lîncezeşte. Totul începe cu descoperirea unor ochi, ca ăia de pe copertă, într-un apartament din Baia Mare (a se citi Satu Mare). După care apar şi alte părţi anatomice, o ureche, o colecţie de dinţi, pentru ca totul să atingă apogeul cu un craniu. În timpul ăsta, Lala stă în apartamentul ei de fildeş de unde încearcă să lege toată povestea cu ajutorul Crinei, o ziaristă din Baia Mare (adică Satu Mare, după cum spuneam) care devine ochii şi urechile eroinei lovită de agorafobie. Lala şi Crina vor forma astfel un cuplu în genul Denzel-Angelina din „Colecţionarul de oase”, o asemănare asumată de altfel şi de scriitoare prin vocea Lalei. Dar aceasta nu este deranjantă. Sau cel puţin eu nu am perceput-o astfel.

O chestiune interesată în romanul acesta e faptul că Oana Stoica-Mujea introduce şi personaje reale, precum scriitorul Bogdan Hrib, între cutele textului. Bineînţeles că evoluţiile acestora în poveste nu au nici o legătură cu realitatea. De altfel, după cum am descoperit din primele pagini ale următorului volum lalaesc (de la Lala, deh cam tras de păr artificiul), Parfumul văduvei negre, autoarea începe să facă o pasiune pentru această tehnică, în care apar Ciutacu, Andrei Bădin, soţul său şi o trupă de blogări, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Recunosc că soluţia asta nu mă încîntă, chiar dacă personajele nu prea au legătură cu realitatea. Da’ no, fiecare pe gustul său. Pentru început, în Indicii anatomice, avem parte de Bogdan Hrib, mare amator de femei, care o înghesuie niţel pe dezorientata Lala.

Acum vă las cu Lala, că eu vreau să văd care e treaba cu Ciutacu, Bădin, Chinezu şi parfumul văduvei negre. Cică ar apărea şi Băse printre rînduri. Dar pînă acolo e musai să citiţi Indicii anatomice, chiar dacă nu mai este vară.

Read More

O parte extrem de bună în treaba asta cu blogurile, să-i zicem blog business, e că eşti mai aproape de oamenii care iubesc cărţile. Indiferent dacă în anumite chestiuni frivole avem păreri extrem de diferite, nu poţi să nu pici în plasa lecturii, atunci cînd aceasta îşi arată chipul senzual.

Florin vă recomandă o lectură, după ce află despre dispariţia mătuşii Julia. Recomand şi eu recomandarea. De ce? De Llosa.

Am terminat ultimul volum din Millennium. Aseară mai aveam vreo două sute de pagini. Le-am consumat extrem de rapid. După final, aş spune că Larsson intenţiona să continue aventurile fetiţei care s-a jucat cu focul. Nasol. Mi-aş mai fi pierdut cîteva nopţi cu aventurile lui Kalle Blomkvist şi Pippi Langstrumpf. Dar chiar şi aşa, cercul se închide peste cele trei volume, creînd un întreg. Nu te lasă cu fundul în baltă, frustrat că n-o să mai descoperi niciodată deznodămîntul.

Povestea începe lin, cu o investigaţie despre trecut, în care este atras Mikael Blomkvist. Jurnalist căzut în dizgraţia opiniei publice din cauza unor dezvăluiri făcute în revista Millennium şi pe care nu le-a putut proba în instanţă. Astfel, ajunge condamnat la 3 luni de închisoare pentru calomnie. Angajat de bătrînul industriaş Vanger pentru investigarea unei enigme din trecutul familiei sale, Blomkvist se retrage în nord fără tragere de inimă, dar conştient că n-are nimic mai bun de făcut. Pe parcursul investigaţiei o cunoaşte pe asociala Lisbeth Salander şi apoi începe iadul, ce-şi prelungeşte tentaculele peste celelalte două volume.

Stilul scriiturii este simplu, jurnalistic. Fără înflorituri şi arabescuri literare inutile, ceea ce face ca lectura să fie una lejeră şi la foc automat. Am mai zis-o şi în articolele trecute că prima parte am dat-o gata în mai puţin de două zile. Recunosc că nu ştiu multe despre societatea suedeză, dar presupun că problemele sociale abordate în trilogie sînt reale. Violenţa împotriva femeilor este ghemul care împleteşte toată povestea. Mai sînt aruncate în scenă serviciile secrete, lacunele sistemului de asistenţă socială, traficul de persoane, pedofilie, imigraţia sau scăderea credibilităţii presei. Jurnalist de profesie, Larsson zugrăveşte în culori groteşti felul în care presa tratează cazul mediatic Lisbeth Salander în volumul Fetiţa care s-a jucat cu focul. Am perceput-o ca pe o fiară ferecată între gratii şi care înfulecă informaţiile fără a le mai mesteca în prealabil. La un moment dat chiar credeam că citesc despre vreun caz apărut în presa românească. Dar probabil că îndobitocirea presei este un proces la nivel global, nefiind doar o exclusivitate autohtonă.

În ciuda anumitor clişee uzuale în literatura de profil, povestea este una captivantă. Relatarea este lipsită de emoţie, iar personajele sînt definite prin acţiunile lor. Povestitorul nu-i judecător, ci jurnalist de clasă.

Dar am zis că n-o să mă apuc să intru în detaliile romanului. Îl recomand.

Un animal doarme, mănîncă, se împreunează. Se îngrijeşte de nevoile sale. Dacă nu mai are merinde în văgăuna pentru zile negre, iese la vînat. Dacă simte nevoia de a se împreuna, iese pe promenada sălbăticiunilor pentru a adulmeca rozetele femelelor disponibile. Dacă îi este somn, doarme. David Kepesh este un animal. A trăit ca un animal sexual şi, în ultima decadă a vieţii, nu se abate de la credinţa sa. Chiar dacă dinţii săi nu mai sînt la fel de puternici şi blana îi este încărunţită. Este un animal pe moarte.

Povestea este simplă. O poveste de atracţie, pentru că n-aş putea s-o numesc de dragoste. El, un profesor de literatură în pragul pensionării. De fapt este un profesor part time. Este retras de ceva vreme, dar mai ţine un curs pentru studenţii din ultimul an de amorul artei. Sau de amorul sexului, mai degrabă. Ea, este o cubaneză născută pe tărîm american. Studenta ce se îmbracă precum o asistentă a unui director de mare companie şi atrage atenţia profesorului ei cu decolteul atent expus. Consuela are sîni colosali, iar Kepesh va deveni sclavul lor.

Dar nu este o poveste de dragoste. Este o poveste despre un bărbat la final de drum. Toată cartea el povesteşte. Îi vorbeşte cuiva. Poate chiar mie, ţie, ei sau lui. El povesteşte despre relaţia sa obsesivă, ce se întinde pe parcursul a opt ani. Povesteşte începutul, miezul şi sfîrşitul relaţiei. Povesteşte despre momentele carnale trăite cu Consuela. Este prins în plasa tinereţii ei şi rămîne aşa chiar şi după despărţirea lor, cînd îi rămîn doar momentele de masturbare în singurătate.

Un tată ratat ce-şi părăseşte soţia şi fiul de 8 ani, în miezul nebuniei anilor 60, Kepesh şi-a trăit viaţa liber. Şi-a jurat că nu va mai călca vreodată pragul casei căsătoriilor. Şi este mîndru de alegerea sa. Ne poartă cîteva pagini prin societatea flower power, pe vremea cînd fetele tinere îşi descopereau senzualitatea şi sexul se transforma dintr-o corvoadă într-o plăcere. Dintr-un instrument de limitare socială, cînd după futai urma biserica şi marşul nupţial, în unul de izbăvire, unde fata era a altuia a doua noapte. Şi tu erai al alteia. Nici o constrîngere, doar plăcere şi jeturi de spermă. Şi nu regretă pasul făcut, chiar dacă fiul său, trecut de 40 de ani, a fost marcat definitiv de acest gest. Îşi tratează progenitura precum o felină. Precum bătrîna mea pisică din curtea bunicilor, în perioada adolescenţei. De fiecare dată, draga mea Muchi, după ce îşi îndepărta de la sîn puii, nu îi mai recunoştea. Cînd, din întîmplare, îi întîlnea prin bătătură se lăsa cu bătaie. Aşa procedează şi Kepesh cu fiul său. Nu-l menajează niciodată. Dar chiar dacă acesta pleacă de fiecare dată rănit din apartamentul tatălui său, revine după cîteva săptămîni pentru încă o porţie. Şi încă o porţie… Obsesiv.

Consuela, cu sînii ei colosali, vă aşteaptă între paginile cărţii. Kepesh, aşteaptă să vă explice teoria sa lejeră despre viaţă. O carte atractivă, sexuală şi senzuală despre sfîrşitul drumului. Al lui, al ei, al amîndurora…

Recomand Animal pe moarte de Philip Roth.

A fost cartea care mi-a marcat adolescenţa. Cartea pe care am obţinut-o cu greu de la bibilioteca centrală, după nenumărate vizite. Cartea pe care am citit-o pe nerăsuflate, pe parcursul a două zile. Recunosc, am chiulit de la şcoală pentru asta. M-am scos cu o scutire medicală falsă, ca şi în alte rînduri. Cartea pe care nu am cumpărat-o mai tîrziu din librăria de cartier (acum a devenit sediu de bancă), pentru că îmi lipseau vreo 50.000 lei.

Am reuşit, astăzi, să pun mîna pe ea. Primul volum, deocamdată. Cel mai iubit dintre pămînteni, pur şi simplu.

Acum îl citesc.