Duşmanii-mi poartă pică. Să moară, dar-ar apocalipsa după Biju!

Eram într-un bar. Rîul de fum din interior inunda tot subsolul devenit local întru desfătarea gîtlejurilor aproape uscate. Meciul de pe pînza albă tocmai se terminase. Un scor trist ce-mi stricase toată seara. O înfrîngere cu 1-5 a echipei mele de suflet cred că nu mai trăisem de vreo 10 ani. Nu într-o partidă cu o echipă românească. Eram la a cincea bere, iar bucuria băieţilor ce stăteau la masa din spate începea să mă enerveze. Tot o dădeau cu frumuseţea golurilor şi ce bine a jucat Ioniţă. Simţeam că explodez. După vreo 20 de minute de la finalul meciului n-am mai suportat. M-am ridicat şi m-am îndreptat către masa lor. Le-am explicat în cîteva secunde că sînt stelist şi aş prefera să-şi ţină gurile alea cît sînt în public. Dacă ar fi fost într-un spaţiu privat ar fi putut să se bucure cît doresc. I-am poftit chiar să se care acasă şi să se hlizească acolo. Bineînţeles că nesimţiţii mi-au răspuns! Atunci am scos pistolul, pentru care deţin port-armă, şi l-am folosit. I-am ciuruit pe toţi trei, în legitimă apărare.

citește mai mult

Lacrimi de crocodil

Mai devreme văd o ştire despre viitoarele scumpiri la produsele din tutun. Se iau interviuri managerilor firmelor producătoare.  Plîng ca nişte virginuţe de pe centură. Că o să le fie greu, că mai mulţi fumători vor renunţa la tutun, că vor avea profituri mai mici. Bla, bla, bla… Ca şi  cum s-ar plînge un producător de medicamente că oamenii sînt mai sănătoşi şi el nu-şi mai vinde prafurile. Sărăcuţii!Continue reading

citește mai mult