Netalentatul domn Ponta

Citeam mai pe la asfinţit ultima mitomănie marca Ponta, apoi am făcut legătura cu articolul băsistei Sorina Matei, recomandat de un prieten băsist pe Facebook şi pe care l-am fuşărit pentru că mi se pare cam inutil. De altfel remarcasem lipsa oricărei menţiuni a vizitei lui Ponta la Washington în ziarele importante de peste ocean. Adică nimic, nada, zît pisicule d-aici. Drept exemplificare, în New York Times, ultima ştire care implică numele „ponta” e de prin martie 2013 şi e cu „plagiarism” în meniu. Adică pe acolo ne învîrtim cînd vine vorba despre netalentatul domn Ponta şi reevaluările sale de 24 de ore. Cred că are mai multe „reevaluări” (care e un eufemism, a se citi pur şi simplu minciuni) decît zile la Palatul Victoria. Şi omul are vreo 19 luni în funcţie.

citește mai mult

Simboluri de vînzare

Cine nu a văzut vreodată Cazinoul din Constanţa? Este una dintre clădirile memorabile ale României. Apare pe o grămadă de vederi turistice. De ceva ani este lăsat în paragină, din diverse motive. Financiare, cum altfel. Astăzi aflu că:

Edilul Radu Mazăre vrea să vândă Cazionul Constanţei, simbolul oraşului, după ce israelienii au renunţat la contractul de concesiune încheiat pe 49 de ani.

citește mai mult

Sticluţa cu apă fiartă

Am prins şi vremurile alea negre. Alea pe care Mungiu le tot surprinde în filmele sale cu o încăpăţînare neistovită. Şi sînt cîteva episoade pe care le am în minte atît de proaspete, încît am impresia că s-au întîmplat în urmă cu doar cîţiva ani. Încă simt în nări mirosul de gaz ars din bucătărie. Începînd cu luna noiembrie, cînd toamna îşi pregătea vizuina pentru hibernare, ai mei dădeau drumul la toate ochiurile aragazului pentru a încălzi o parte din apartamentul muncitoresc. Flăcările pîlpîiau firav în perdeaua nopţii, răspîndindu-şi căldura amorţită pînă în camera unde eu şi fratele meu dormeam. Dar nu era atuul nostru cel mai puternic. Luminile albăstrui nu ne ofereau confortul necesar. Sticlele cu apă caldă şi cărămizile înfăşurate în prosoape da. În ultimii ani ai deceniului 9 se instaurase un ritual în micul nostru apartament. După efectuarea temelor, de multe ori la lumina lămpii cu gaz, urma trecerea în pat. Intrarea în hainele de noapte se făcea întotdeauna într-o viteză uluitoare, pentru a nu lăsa frigul să muşte din carnea noastră de mîndri pionieri ai patriei. În maximum două minute eram sub plăpumile groase. Apoi urma dotarea cu armele necesare pentru a înfrunta noaptea friguroasă. Cîte o cărămidă încălzită în cuptor, ce ajungea la picioarele înfofolite în ciorapi groşi de lînă şi una sticlă de jumătate de litru plină ochi cu apă fiartă şi astupată cu dop de cauciuc. Atît de bine îndesa tata dopurile cenuşii încît niciodată n-am avut parte de surprize neplăcute nocturne. Şi ne era cald.Continue reading

citește mai mult