Atît…

Să te trezeşti duminică dimineaţa la ora şapte. Să bei o cafea neagră ca noaptea trecută. Să scoţi maşina la şosea cu geamul deschis. Să îţi bată puţin răcoarea dimineţii sfîrşitului de mai. Să te opreşti cîteva secunde în dreptul fîntînii Rudolf şi să priveşti apa mîngîiată de razele amorţite ale soarelui. Să porneşti radioul şi să auzi piesa asta:

citește mai mult

În alb şi negru prin duminica dulce

Sînt la a treia cană de cafea. Neagră, aşa cum îmi place mie. Ea o preferă spălăcită. Întotdeauna îi zic că, de fapt, bea lapte cu puţină cafea. Şi rîdem. E duminică şi mă lăfăi în pat, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire pe geam. A nins şi la Braşov. Cu zgîrcenie, dar a nins. Acoperişul casei din faţa garsonierei noastre e albit de un strat timid de promoroacă ce începe să se evapore, chiar dacă soarele e zgîrcit cu gradele din termometrul atîrnat la fereastră. Programasem ieri o ieşire spre Bran, dar frigul de afară ne cam trage către lîncezeală. Aşa că îmi scufund ochii în negreala cafelei amare şi o sorb. E dulce, chiar dacă nu are pic de zahăr. E dulceaţa duminicii. Televizorul zumzăie în surdină. Parcă e mut, chiar dacă sunetele ce le emite îmi ajung la porţile urechilor. Pe ecran dansează imagini în alb şi negru. Un film românesc din anii 60 pe Pro Cinema. Parcă joacă Valeria Seciu, tunsă băieţeşte. Foarte tînără şi cu privire inocentă. Ieri am reorganizat turnul de cărţi într-un început de campanie a curăţeniei generale ce anunţă sărbătorile de iarnă. Mi-am mai lăsat doar vreo şase volume pe noptiera din dreapta. Acum citesc Supleantul, de Petru Popescu. Un roman cinematografic, în care simţi toate mişcările personajelor. Le aud chiar şi atunci cînd respiră. Ar ieşi un film delicios din cartea asta. Coperta ei e neagră, precum conţinutul cănii mele Milka, ce tronează la zece centimetri de turn.

citește mai mult

Cele mai frumoase ore ale oraşului

Îmi iubesc oraşul duminica dimineaţa. Lumina soarelui cade într-un mod special pe ferestrele camerelor, de parcă şi stăpînul luminii îţi lasă cîteva clipe de răgaz în cea de-a şaptea zi, destinată odihnei. Încă din primii ani ai copilăriei, petrecută într-un apartament muncitoresc cu vedere la Calea Bucureşti, atmosfera duminicilor era una specială. În timpul săptămînii maşinile, care îşi întretăiau firele imaginare ale rutelor sub fereastra camerei mele, erau primadonele spectacolulul stradal. Zgomotul motoarelor autohtone, aproape toate erau Dacii sau Oltcituri, înghiţea toată liniştea care ar fi dorit să pună stăpînire pe şosea. Nu avea nici o şansă să triumfe în faţa tehnologiei. Duminica, în schimb, primele ceasuri luminate erau ocupate doar de zgomotul frunzelor de plop, stărnite de vînticelul jucăuş.Continue reading

citește mai mult