În umbra centralei

Nările sînt pline de praf. Jucăm fotbal de mai mult de o oră. Nu ne putem opri. Nu vrem să ne oprim. Mingea de plastic aproape că plesneşte de la loviturile de picior crude. Brazii de la marginea parcului sînt sub bombardament. Cîteva crengi au căzut victime raidurilor aeriene ale balonului. E necruţător şi nu pare să renunţe. Trebuie să dăm gol. Neapărat. Dacă întindeam piciorul mai devreme la faza aia, sigur reuşeam să-i fur mingea. Nu înţeleg cum am putut să ratez singur cu portarul. Şi nici nu ştie să apere. Penibil. Eşti un prost. Oare chiar ştiu să joc fotbal? Parcă se uită ciudat ăştia la mine. Dar… dacă nu eram eu sigur ne dădeau ăştia căruţa de goluri. Sînt bun… sau. Hai că am recuperat-o. Şi ce pasă am dat! Ratatu’ ăsta, mi-a stricat toată faza. Ţip la el. Aşa trebuie să faci. Îţi arăţi superioritatea pe teren ţipînd. Să arăţi că-ţi pasă. Aşa face şi tata. Praful e gros şi se ridică doi metri deasupra parcului dintre blocuri. Intră-n ochi, nări, urechi şi în şanţurile crude ale palmelor. Baba de la parter a ieşit pe fereastră şi ţipă la noi. Cică-i intră prafu-n ciorbă. O tîmpită. Nu mai poate omu’ să joace o miuţă, că imediat vine vreo nebună să ne zică altfel. Poate o să ne facă probleme. Să jucăm. Uff, iar am luat gol. Iar a ieşit baba pe geamul mic de la bucătărie. Uite că am chemat poliţia! Acum sîntem golani, huligani, netrebnici. Ne doare-n cur. N-are ea curajul să cheme poliţia. Oricum, nu facem nimic rău. Nu plecăm, fraiero! Bă, dacă a chemat băbăciunea poliţia? N-a chemat, bă! Joacă acolo. Şi dacă… Stai liniştit, fraiere. N-am chef de probleme. N-am chef să afle taică-miu. N-are ce să se întîmple. Ce, eşti laş? Nu, nu e laş. Începe să alerge şi mai mult. Pe frunte e un lac cald, sărat. Tricoul este pătat la subţiori. Pantalonii sînt umezi între picioare. Nu, nu e laş. Gol! Ia-o şi p-asta, fazane! Cine mai e laş acum?

citește mai mult

Rîul

Ioana o strigă pe Ana.

– Ia uite ce piatră interesantă am găsit! Şi îi dezvălui timid o rocă albă, semitransparentă, ce se odihnea în palma sa udă.

– Ce frumoasă e! Unde ai găsit-o?

– Chiar aici, lîngă piatra asta mare! Şi Ioana se dădu cîţiva paşi în spate prin apa încălzită de soare. Se aşeză pe stînca ce trona în mijlocul rîului, împănată de muşchi, şi continuă să cerceteze bucata aceea de piatră. Ana o urmă, aşezîndu-se în dreapta sa.

citește mai mult