Alb

Era zăpada pînă la brîu dimineaţa cînd ne trezeam. Pînă la brîu în iarba pe care o călcam fără milă vara. Petecul ăla de miuţă, de pe care ne alerga Marcu de la etajul unu. Că de ce călcăm iarba, că n-avem altundeva unde să ne jucăm? Pe aleea din faţa scărilor zăpada era deja bătătorită de părinţii care schiau către porţile fabricilor ce uruiau la şapte fix. Uuuuuuu. Uuuuuuu. Încă mai am sunetul ăla defunct în cap. Ziua trecea mai degrabă în alb, cu orele de şcoală în loc de pauze, cu minutele în zăpadă în prim plan. Fetele erau mai uşor de prins şi de spălat, fiind prima dată din an. Intrau în clasă cu zîmbetul ăla dulce-amar, cu ruşine în priviri, cu ţurţuri în părul ud. Dar gîndul ne stătea tot la zăpada aia intactă din faţa blocului. Un teren alb, virgin, numai bun de cotropit. Acolo încăpea un iglu generos şi o reţea complicată de tranşee adînci pînă la iarbă. Noi, cei din linia-ntîi scria pe noi. Totul va fi minunat. Doar că la întoarcerea acasă, Marcu îşi bătea covoarele în zăpada noastră. Muntele de grăsime ne strica încă o dată joaca. Al dracu’ buhăit! Clanţa uşii nenorocitului iar va avea de suferit în zilele următoare. Sau maşina. Ne mai gîndim.

citește mai mult

Cutia de Toblerone

În copilărie primeam dulcuri la pachet. Naşă-mea se mutase în Germania în prima jumătate a anilor 80 şi, probabil avînd ceva remuşcări că ea o ducea bine şi noi rău, ne trimitea regulat pachete. Pachete care treceau prin multele filtre ale acelor ani. Mergea mama să ridice cutia din carton de la oficiul poştal din cartier. Ne trimitea diferite prostioare care, privite acum, după zeci de ani, erau cumpărate la ofertă, trei la trei mărci sau ceva de genul. Tricouri de unică folosinţă inscripţionate cu Coca Cola sau alte băuturi la modă, atunci şi acum. Dulcuri ca Maoam, Mamba, gume cu Garfield şi alte asemenea. Noi eram fascinaţi, îmbătaţi de mirosul hainelor spălate cu detergent vestic, Ariel sau Persil sau ce mama naibii o fi fost.

citește mai mult

Cum am fost icimist

Un scurt remember pentru fotbalul copilăriei mele. Nu pot să nu-mi amintesc despre ce însemnau meciurile de fotbal pentru cartierul în care am copilărit. Nu pot uita febrilitatea aceea care captura străzile cartierului Steagu sîmbăta dimineaţa, din două în două săptămîni, atunci cînd ICIM Braşov îşi juca meciurile de pe teren propriu. Începînd cu ora 10, Calea Bucureşti, umbrită de plopii văruiţi, era stăpânită de grupuri şi grupuleţe de oameni. Taţi ţinîndu-şi fiii de mînă, grupuri anarhice de copii care ofereau fondul sonor al străzilor, adolescenţi pasionaţi de fotbal şi preocupaţi să-şi administreze doza necesară, muncitorii cartierului dornici de relaxare, pensionari care puneau la păstrare piesele de şah pentru vreo două ore, oferind din tribune explicaţii savante despre cum se face o preluare sau cum se centrează covrig. Preludiu pentru discuţiile aprinse ce urmau în crîşmele din apropierea stadionului cochet.

citește mai mult