Apusul zeilor iberici

Rezultatele semifinalelor Ligii Campionilor sînt unele logice. Le-am prevăzut încă din momentul tragerii la sorţi. Totul a fost pregătit pentru o finală nemţească la Londra, chiar dacă funcţionăraşii de la UEFA se gîndiseră la un final iberic, la fel ca şi anul trecut. Barcelona era veriga cea mai slabă din careul semifinalist. S-a chinuit cu Milan, iar cu PSG a trecut cu greu mai departe. Pînă şi în privinţa Realului existau dubii întemeiate după sincopa de la Istanbul, cînd cîţiva jucători reşapaţi, dar de certă valoare, i-au prins în piuneze pe „galacticii” lui Mourinho.

citește mai mult

Deschis pentru renovare

Cu ditamai stadionul gol te simţi stingher pînă şi în faţa televizorului. Pentru că eu aşa m-am simţit aseară privind puţinul fotbal din meciul Oţelul – Benfica. Drept să spun n-am reuşit să identific spectatorii din tribune. Scaunele alea colorate te trag în piept, zici că-s mulţi prin tribune. Cînd colo erau vreo zece la tribuna a doua, cinci la peluze şi patru la oficială. Parcă îl şi auzeai pe vreunul, în timpul cîntării imnului Champions League, strigînd cu ecou „Costele, ţine rîndu’ ăsta de 100 de scaune ocupat, să nu ne deranjeze careva!”. După cum ziceam zilele trecute, braşovenilor le lipseşte pasiunea asta a spectacolului sportiv. Dar cred că nu ne deosebim foarte tare de alţi români. Uite, bucureştenii n-au dat nici o ceapă degerată să vadă Benfica. Mă gîndesc că dacă organizatorii ar fi făcut un cuplaj deştept ar fi umplut stadionul. Ia să fi jucat Oţelul între un concert Bon Jovi şi unul AC/DC! Jucau şi alde Giurgiu sau Pena la foc automat, scoţînd brazde de gazon nou-nouţ cu alunecări de britanici, în timp ce prin tribune încă ar mai fi vîjîit ultimele acorduri din „Wanted Dead or Alive”.  Iar victoria ar fi celebrat-o pe Thunderstruck.

citește mai mult

FC Barcelona, o bestie prea puternică

Fotbalul european se apropie de un nou război civil. Sezonul ce tocmai a trecut a fost doar o tatonare, care a început cu drole de guerre, în care gruparea blau-grana a simulat un atac frontal, pentru ca apoi să invadeze cazărmile adversarilor prin fente senzaţionale, executate prin ierburile înalte de pe marginile terenurilor de joc, precum Messi la al treilea gol al finalei de aseară. Şi liniile Maginot, ridicate timp de un an, au devenit nişte întărituri inutile pe care se bîţîie acum omuleţii cu glezne elastice, sub privirile studiat vinovate ale lui Pep. Eu nu prea am nici o legătură cu izbînzile astea, ar vrea să spună el. O modestie prin care nu păcăleşte multă lume. E mîndru de creaţia sa, dar îi place să simuleze precum elevii săi din dreptunghiul verde.

citește mai mult