Umezeală. Miros de ceară arsă. Stînci vechi cioplite de vechii locuitori ai cetăţii. Frunze jilave. Întuneric. Lanterne. Mister. Trecut. Camarazi. Cîteva cuvinte ce mi se rostogolesc către vîrful limbii cînd mă gîndesc la un loc special al copilăriei. Un loc pe care l-am descoperit datorită curiozităţii noastre de drăcuşori liberi ai anilor 90.

Am fost sub Turnul Alb. Şi nu o dată. Castelul, aşa cum îl numeam, ne-a vrăjit în pragul clasei a cincea. Pe atunci era o ruină. Goală şi fără uşi. Trebuia să te cocoţi pînă la prima fereastră îngustă pentru a-i admira interiorul chiuretat. Doar zidurile umplute de riduri refuzau să moară. Dar spaţiul nostru preferat l-am descoperit după ce am călărit turnul preţ de cîteva ore, la coborîrea povîrnişului Warthe. La baza stîncii pe care se odihneşte turnul medieval, am găsit o grotă. O deschidere zăbrelită doar pe jumătate, grilajul fiind rupt cîndva de o putere herculeană. Obişnuiţi cu cele din cartier, din apropierea Dealului Melcilor, ce se înfundau după cîţiva metri de explorare, am pătruns fără teamă în pînza neagră a gurii scobite-n piatră. Şi am mers cîţiva metri, pînă ne-am dumirit că treaba nu e aşa simplă. Era a naibii de adîncă. A doua zi am revenit, dotaţi cu  sendvişuri, lanterne şi lumînări şterpelite din bufetele părinţilor. Şi am descoperit un spaţiu fascinant.