După ce am venit din vacanţă am descoperit un proiect foarte tare despre Braşov.

Se numeşte Oraşul Memorabil şi vi-l recomand cu cea mai mare căldură.

Mie mi-a stîrnit pofta de a atenta la fotografiile familiei.

Azi dimineaţă m-am trezit cu capul în ceaţă. Vina o poartă vinul licoros pe care l-am amuşinat aseară din paharul zvelt cu picior de balerină. Mi-am turnat mulţi litri de apă călduţă pe cap. Poate se ridică ceaţa afurisită. Am vandalizat şi o cană de cafea, mai solidă decît în alte dimineţi. Şi am ieşit pe stradă către îndatoririle zilnice.

Spre deosebire de alte dimineţi, astăzi simţurile mele au fost mai ascuţite. Probabil cofeina începea să-şi facă de cap prin căptuşeala corpului meu. M-am lăsat condus de ea, privind totul cu atenţie. Am privit chipuri, clădiri, maşini, simple mişcări ale trecătorilor. A fost o dimineaţă gri, fără soare, răcoroasă. Ceaţa din capul meu n-a mai avut vreo şansă. A trebuit să plece, lăsîndu-mă zgribulit în aşteptarea verdelui de la semafor.

…

Pe strada Mureşenilor, în dreptul rectoratului, un sărman scormoneşte în coşul de gunoi cochet, din piatră şi tablă maronie. Chiar cînd ajung în dreptul său tocmai recuperează o bucată de pîine tare, de o culoare incertă. Bagă un colţ în gură, de control. Bună. Apoi o depune în punga sa neagră. O să meargă mai pe seară, înmuiată puţin în apă.

Cinci metri mai încolo, un bătrîn ponosit ocupă un colţ de clădire. Nu zice nimic. În faţa sa are o cutie mică de carton. Cerşeşte. La o distanţă şi mai scurtă, în susul străzii, un altul stă sprijinit în două cîrje vechi. Prestează aceeaşi activitate. Are o barbă albă şi lungă. Şi nici el nu zice nimic. Îl privesc, mă priveşte. Trec mai departe printre pensionari debusolaţi, ce se deplasează într-un ritm lent şi fără direcţie. Toţi au feţele imobile şi privesc în gol, către caldarîm sau aiurea, într-un punct îndepărtat, de neatins. Toată scena asta, amplificată de dimineaţa cenuşie, îmi dă fiori reci pe sub textilă. Parcă m-am teleportat într-un film de calitate îndoielnică, înconjurat de un grup de zombie la vîrsta a treia. Devin şi mai atent la ce este în jur. Caut chipuri tinere, prietenoase. Nu găsesc nici unul pe o rază de 30-40 de metri. Doar bătrîni ieşiţi din locuinţele lor cu miros vechi. Hainele lor miros a vechi şi a rînced. Îmi intră în nări şi nu mai scap de el pentru o vreme. Trec strada şi întîlnesc un grup de fete vesele, cu obrajii nespoiţi. Rîd şi vorbesc pe limba veche a adolescenţei. Mă mai liniştesc puţin. Pe strada Republicii e linişte. Terasele încă dorm, în aşteptarea soarelui leneş de iunie.

În dreptul hotelului Coroana dau de alţi pensionari. Îmbrăcaţi în haine deschise la culoare, stau strînşi în jurul unei femei cu păr negru şi scurt. O ascultă cu atenţie. Sînt veseli şi miros a tinereţe. Sînt pensionari nemţi.

Nu l-am mai întîlnit de cîteva săptămîni pe nenea ce hrăneşte porumbeii din parc, în mijlocul dimineţii. Nici porumbeii nu au mai ieşit la vînătoare de seminţe şi firimituri presărate de trecători binevoitori. Totul e alb şi rece. Rastelul masiv pentru biciclete este îngropat în zăpadă. Poate să se mai odihnească încă vreo cîteva săptămîni. Băncile-s zgribulite şi părăsite. Un strat fin de zăpadă îngheţată le acoperă scîndurile maronii.

E o mică parte din iarna oraşului meu: parcul gol.

Aceasta a fost o leapşă primită de la Vave. Cine mai vrea să ne trimită vederi cu oraşul său înzăpezit?

Cum ar fi viaţa fără CET?

via V.F.C.

Scotocesc de vreo zece minute prin sertarele dulapului albastru după ceva verde. Pe rînd, am scos cinci tricouri, trei pulovere, patru perechi de pantaloni, o mînă de şosete şi două de boxeri. Nici o bucată n-are pic de verde în ţesătură. Ştiam eu că verdele e noul roz în toamna asta. Şi mai sînt doar două zile pînă la întîlnire. Deja mintea îmi zburdă pe pereţi la o soluţie şuie şi care să nu poată fi pusă în practică. Aş putea să cumpăr nişte carne de la Luca, s-o gătesc şi mă transform la propriu într-un omuleţ verde. Neah! Sau să vin gol puşcă, garnisit doar cu o frunză verde în dreptul şmecheriei. Dar cum nici frunzele nu mai sînt verzi, iar foile de viţă pentru sarmale sînt rezervate perioadei sărbătorilor, pică şi varianta asta.

Aşa că voi renunţa la obiectul vestimentar verde şi voi veni îmbrăcat cu ce-o fi. O să beau ceva bere şi o să mă pun pe trăncănit în cel mai blînd stil irlandez.

Aşa că pe sîmbătă la şapte seara în Dean`s Irish Pub.

Sláinte!

Am prins şi vremurile alea negre. Alea pe care Mungiu le tot surprinde în filmele sale cu o încăpăţînare neistovită. Şi sînt cîteva episoade pe care le am în minte atît de proaspete, încît am impresia că s-au întîmplat în urmă cu doar cîţiva ani. Încă simt în nări mirosul de gaz ars din bucătărie. Începînd cu luna noiembrie, cînd toamna îşi pregătea vizuina pentru hibernare, ai mei dădeau drumul la toate ochiurile aragazului pentru a încălzi o parte din apartamentul muncitoresc. Flăcările pîlpîiau firav în perdeaua nopţii, răspîndindu-şi căldura amorţită pînă în camera unde eu şi fratele meu dormeam. Dar nu era atuul nostru cel mai puternic. Luminile albăstrui nu ne ofereau confortul necesar. Sticlele cu apă caldă şi cărămizile înfăşurate în prosoape da. În ultimii ani ai deceniului 9 se instaurase un ritual în micul nostru apartament. După efectuarea temelor, de multe ori la lumina lămpii cu gaz, urma trecerea în pat. Intrarea în hainele de noapte se făcea întotdeauna într-o viteză uluitoare, pentru a nu lăsa frigul să muşte din carnea noastră de mîndri pionieri ai patriei. În maximum două minute eram sub plăpumile groase. Apoi urma dotarea cu armele necesare pentru a înfrunta noaptea friguroasă. Cîte o cărămidă încălzită în cuptor, ce ajungea la picioarele înfofolite în ciorapi groşi de lînă şi una sticlă de jumătate de litru plină ochi cu apă fiartă şi astupată cu dop de cauciuc. Atît de bine îndesa tata dopurile cenuşii încît niciodată n-am avut parte de surprize neplăcute nocturne. Şi ne era cald.

Îmi iubesc oraşul duminica dimineaţa. Lumina soarelui cade într-un mod special pe ferestrele camerelor, de parcă şi stăpînul luminii îţi lasă cîteva clipe de răgaz în cea de-a şaptea zi, destinată odihnei. Încă din primii ani ai copilăriei, petrecută într-un apartament muncitoresc cu vedere la Calea Bucureşti, atmosfera duminicilor era una specială. În timpul săptămînii maşinile, care îşi întretăiau firele imaginare ale rutelor sub fereastra camerei mele, erau primadonele spectacolulul stradal. Zgomotul motoarelor autohtone, aproape toate erau Dacii sau Oltcituri, înghiţea toată liniştea care ar fi dorit să pună stăpînire pe şosea. Nu avea nici o şansă să triumfe în faţa tehnologiei. Duminica, în schimb, primele ceasuri luminate erau ocupate doar de zgomotul frunzelor de plop, stărnite de vînticelul jucăuş.

Mă scot din sărite mîzgălelile hidoase de pe clădirile oraşului. Fel şi fel de de însemne mai mult sau mai puţin stilizate ne rănesc privirile în fiecare zi. Îmi explodează capul cînd văd cîte o clădire din centrul istoric al Braşovului, proaspăt renovată şi imediat mîzgălită de nişte “artişti” de două parale.

Mîine va avea loc BlogMeet Braşov #4. Am fost anunţat de către băieţii de la brasovblog.net. Din păcate nu voi fi prezent, avînd o nuntă la care voi participa. De altfel, evenimentul ăsta mă împiedică să particip şi la crosul de mîine dimineaţă, organizat de Hospice Casa Speranţei în Parcul Nicolae Titulescu de la ora 9.00.

Pentru detalii referitoare la întîlnirea blogărilor din Braşov intraţi pe brasovblog.net, căruia îi voi face loc în blogroll (poate aveţi şi un banner) împreună cu alte bloguri din Braşov.

Sper ca întîlnirea cu numărul cinci nu se va lăsa mult aşteptată, iar atunci să ne întîlnim puţin altfel şi într-un cadru inedit. Că tot e vară, poate facem un GrillMeet Braşov. Doar o idee.

Să aveţi poftă de multă distracţie. Eu o să încerc să fur mireasa.

Luînd ieri seară centrul oraşului la pas, am dat cu ochii de o altă nesimţire europarlamentară, sezon 2009. Cum ajungi în Piaţa Sfatului, la numărul 15 descopăr o dihanie de banner politico-publicitar. În el apar nouă domni şi doamne, fiecare avînd pe faţă cîte un zîmbet, mai larg sau mai subţire. Fiecare după posibilităţi. Din centrul cîrpei, doi ochi de Frodo încearcă, fără succes, să transmită încredere, forţă şi onestitate. Deasupra capetelor pictate este scris sloganul “Bani pentru români. Bani europeni.”

Casa eclipsată este una dintre cele mai vechi din centrul istoric al Braşovului. Pe lista monumentelor istorice,  la categoria monumentelor de importanţă naţională şi internaţională, clădirea este atestată arheologic încă din secolele XIII-XIV. Prima atestare documentară: 21 decembrie 1512,  cînd se alocă din fondurile urbei suma de 200 de florini pentru înzestrarea farmaciei orăşeneşti. Aflată în renovare de o eternitate (mai exact din 1993), perioadă în care a tot fost acoperită de diverse prelate, aceasta va găzdui în curînd Muzeul Civilizaţiei Urbane a Braşovului, în care vor fi prezentate diferite aspecte ale modului de viaţă specific Braşovului în secolele XVII-XIX. Dar pînă atunci, de ce să nu fie suport pentru afişarea însemnelor electorale?