Nu l-am mai întîlnit de cîteva săptămîni pe nenea ce hrăneşte porumbeii din parc, în mijlocul dimineţii. Nici porumbeii nu au mai ieşit la vînătoare de seminţe şi firimituri presărate de trecători binevoitori. Totul e alb şi rece. Rastelul masiv pentru biciclete este îngropat în zăpadă. Poate să se mai odihnească încă vreo cîteva săptămîni. Băncile-s zgribulite şi părăsite. Un strat fin de zăpadă îngheţată le acoperă scîndurile maronii.

E o mică parte din iarna oraşului meu: parcul gol.

Aceasta a fost o leapşă primită de la Vave. Cine mai vrea să ne trimită vederi cu oraşul său înzăpezit?

Cum ar fi viaţa fără CET?

via V.F.C.

Scotocesc de vreo zece minute prin sertarele dulapului albastru după ceva verde. Pe rînd, am scos cinci tricouri, trei pulovere, patru perechi de pantaloni, o mînă de şosete şi două de boxeri. Nici o bucată n-are pic de verde în ţesătură. Ştiam eu că verdele e noul roz în toamna asta. Şi mai sînt doar două zile pînă la întîlnire. Deja mintea îmi zburdă pe pereţi la o soluţie şuie şi care să nu poată fi pusă în practică. Aş putea să cumpăr nişte carne de la Luca, s-o gătesc şi mă transform la propriu într-un omuleţ verde. Neah! Sau să vin gol puşcă, garnisit doar cu o frunză verde în dreptul şmecheriei. Dar cum nici frunzele nu mai sînt verzi, iar foile de viţă pentru sarmale sînt rezervate perioadei sărbătorilor, pică şi varianta asta.

Aşa că voi renunţa la obiectul vestimentar verde şi voi veni îmbrăcat cu ce-o fi. O să beau ceva bere şi o să mă pun pe trăncănit în cel mai blînd stil irlandez.

Aşa că pe sîmbătă la şapte seara în Dean`s Irish Pub.

Sláinte!

Am prins şi vremurile alea negre. Alea pe care Mungiu le tot surprinde în filmele sale cu o încăpăţînare neistovită. Şi sînt cîteva episoade pe care le am în minte atît de proaspete, încît am impresia că s-au întîmplat în urmă cu doar cîţiva ani. Încă simt în nări mirosul de gaz ars din bucătărie. Începînd cu luna noiembrie, cînd toamna îşi pregătea vizuina pentru hibernare, ai mei dădeau drumul la toate ochiurile aragazului pentru a încălzi o parte din apartamentul muncitoresc. Flăcările pîlpîiau firav în perdeaua nopţii, răspîndindu-şi căldura amorţită pînă în camera unde eu şi fratele meu dormeam. Dar nu era atuul nostru cel mai puternic. Luminile albăstrui nu ne ofereau confortul necesar. Sticlele cu apă caldă şi cărămizile înfăşurate în prosoape da. În ultimii ani ai deceniului 9 se instaurase un ritual în micul nostru apartament. După efectuarea temelor, de multe ori la lumina lămpii cu gaz, urma trecerea în pat. Intrarea în hainele de noapte se făcea întotdeauna într-o viteză uluitoare, pentru a nu lăsa frigul să muşte din carnea noastră de mîndri pionieri ai patriei. În maximum două minute eram sub plăpumile groase. Apoi urma dotarea cu armele necesare pentru a înfrunta noaptea friguroasă. Cîte o cărămidă încălzită în cuptor, ce ajungea la picioarele înfofolite în ciorapi groşi de lînă şi una sticlă de jumătate de litru plină ochi cu apă fiartă şi astupată cu dop de cauciuc. Atît de bine îndesa tata dopurile cenuşii încît niciodată n-am avut parte de surprize neplăcute nocturne. Şi ne era cald.

Îmi iubesc oraşul duminica dimineaţa. Lumina soarelui cade într-un mod special pe ferestrele camerelor, de parcă şi stăpînul luminii îţi lasă cîteva clipe de răgaz în cea de-a şaptea zi, destinată odihnei. Încă din primii ani ai copilăriei, petrecută într-un apartament muncitoresc cu vedere la Calea Bucureşti, atmosfera duminicilor era una specială. În timpul săptămînii maşinile, care îşi întretăiau firele imaginare ale rutelor sub fereastra camerei mele, erau primadonele spectacolulul stradal. Zgomotul motoarelor autohtone, aproape toate erau Dacii sau Oltcituri, înghiţea toată liniştea care ar fi dorit să pună stăpînire pe şosea. Nu avea nici o şansă să triumfe în faţa tehnologiei. Duminica, în schimb, primele ceasuri luminate erau ocupate doar de zgomotul frunzelor de plop, stărnite de vînticelul jucăuş.

Mă scot din sărite mîzgălelile hidoase de pe clădirile oraşului. Fel şi fel de de însemne mai mult sau mai puţin stilizate ne rănesc privirile în fiecare zi. Îmi explodează capul cînd văd cîte o clădire din centrul istoric al Braşovului, proaspăt renovată şi imediat mîzgălită de nişte “artişti” de două parale.

Mîine va avea loc BlogMeet Braşov #4. Am fost anunţat de către băieţii de la brasovblog.net. Din păcate nu voi fi prezent, avînd o nuntă la care voi participa. De altfel, evenimentul ăsta mă împiedică să particip şi la crosul de mîine dimineaţă, organizat de Hospice Casa Speranţei în Parcul Nicolae Titulescu de la ora 9.00.

Pentru detalii referitoare la întîlnirea blogărilor din Braşov intraţi pe brasovblog.net, căruia îi voi face loc în blogroll (poate aveţi şi un banner) împreună cu alte bloguri din Braşov.

Sper ca întîlnirea cu numărul cinci nu se va lăsa mult aşteptată, iar atunci să ne întîlnim puţin altfel şi într-un cadru inedit. Că tot e vară, poate facem un GrillMeet Braşov. Doar o idee.

Să aveţi poftă de multă distracţie. Eu o să încerc să fur mireasa.

Luînd ieri seară centrul oraşului la pas, am dat cu ochii de o altă nesimţire europarlamentară, sezon 2009. Cum ajungi în Piaţa Sfatului, la numărul 15 descopăr o dihanie de banner politico-publicitar. În el apar nouă domni şi doamne, fiecare avînd pe faţă cîte un zîmbet, mai larg sau mai subţire. Fiecare după posibilităţi. Din centrul cîrpei, doi ochi de Frodo încearcă, fără succes, să transmită încredere, forţă şi onestitate. Deasupra capetelor pictate este scris sloganul “Bani pentru români. Bani europeni.”

Casa eclipsată este una dintre cele mai vechi din centrul istoric al Braşovului. Pe lista monumentelor istorice,  la categoria monumentelor de importanţă naţională şi internaţională, clădirea este atestată arheologic încă din secolele XIII-XIV. Prima atestare documentară: 21 decembrie 1512,  cînd se alocă din fondurile urbei suma de 200 de florini pentru înzestrarea farmaciei orăşeneşti. Aflată în renovare de o eternitate (mai exact din 1993), perioadă în care a tot fost acoperită de diverse prelate, aceasta va găzdui în curînd Muzeul Civilizaţiei Urbane a Braşovului, în care vor fi prezentate diferite aspecte ale modului de viaţă specific Braşovului în secolele XVII-XIX. Dar pînă atunci, de ce să nu fie suport pentru afişarea însemnelor electorale?

Locuiesc pe o stradă veche, unde casele îşi poartă cu modestie parfumul anilor trecuţi. Unele mai arătoase, altele mai gîrbovite din cauza indiferenţei umane. Dintre toate, una mi-a atras atenţia în ultimele săptămîni. Nu foarte zveltă, cu ţigle colorate diferit şi machiată strident, casa de la numărul 12 poartă de aproape o lună un văl inestetic şi jenant. De parcă boiala portocalie ce o poartă pe pereţi n-ar fi o umilinţă prea mare.

- Hai, lasă-mă să mă duc singur!

- Să te las singur? Eşti sigur?

Şi am împins-o pe mama de la înălţimea mea de un metru şi ceva, hotărît să parcurg singur ultimii metri pînă la poarta grădiniţei. În dimineaţa aia plumburie, am trăit pentru prima dată sentimentul de independenţă. Mama mă privea nedumerită. Puiul de bărbat dorea să zburde singur prin savana urbană. N-a fost prima dată cînd îmi exprimam dorinţa de a scutura lesa părintească. Cu cîteva veri în urmă, la Mamaia, le dispărusem de sub priviri pentru a lua în piept traficul staţiunii. Destinaţia finală avea să fie parcul de distracţie, unde m-au găsit după o jumătate de oră într-o gărgăriţă mecanică.

- Sînt deja mare! Mă descurc singur.

- Bine, dar eu stau aici, la colţul străzii pînă ajungi în faţă la grădi’, mi-a spus mama cu jumătate de gură.