Motto: Da, ftw.ro e un site facut de useri. Atat timp cat vor. (Bobby Voicu)

A fost odată, şi nici n-a trecut mult de atunci, un velier botezat Blogy O’Rhee. Şi era mîndru velierul ăsta, chiar dacă nu avea cine ştie ce echipamente sofisticate. N-avea motoare, fiind propulsat peste valurile înspumate cu ajutorul vînturilor. Nici vopseaua cu care era acoperită nu era de cea mai mare ispravă. Ba dimpotrivă, prin unele colţuri mai întunecoase stătea să cadă. Nici interiorul nu era prea spaţios, camerele fiind aproape neîncăpătoare pentru echipajul destul de numeros. Dar asta nu conta. Oamenii nu se plîngeau de evidenta lipsă de spaţiu. Şi nici de meniul zilnic cam fad şi uneori servit în porţii mici. Iar romul… Ei bine, romul se mai îndoia şi cu apă. Dar ajungea să îţi încălzească puţin măruntaiele în nopţile reci şi însoţite de şuieratul aproape prietenos al vîntului îmbătat de sarea mării. Marinarii erau mîndri că făceau parte din echipajul vasului Blogy O’Rhee. De ce? Ce marinar n-ar fi fost mîndru să navigheze pe ultimul vas maritim propulsat doar de forţa vîntului! Şi de cele mai multe ori se orientau doar după stele pentru a urma calea corectă. Fără busole. Într-o lume în schimbare, în care tot mai multe vapoare începeau să fie dotate cu fel şi fel de tehnologii sofisticate pentru a deveni şi mai rapide, velierul nostru rămăsese ultimul de pe mare care navigha în modul tradiţional. Pură plăcere! Atît pentru echipaj, cît şi pentru căpitan. Dar să spunem cîteva cuvinte şi despre acesta. Nu era o persoană comodă pentru mulţi. Temut şi respectat în acelaşi timp, îşi îndeplinea atribuţiile cum se cuvine. Fără cuvinte în plus sau efuziuni sentimentale.

Şi astfel, Blogy O’Rhee tăia luciul apelor planetare avînd toate pînzele încordate. Pînă într-o zi, cînd boemul vapor fu chemat în portul mamă pentru cîteva reparaţii necesare şi binevenite. Dar ajuns în port, echipajul află că acestea aveau să fie mult mai serioase decît s-ar fi aşteptat. Armatorul dorea să modifice substanţial velierul. Marinarii primiră liber vreo două luni, răgaz în care avură timp să recupereze o parte din lunile pierdute pe mare. Şi-au sărutat şi mîngîiat iubitele sau nevestele de mai multe ori, pînă cînd dorul de mare începu să înfrunzească în sufletele lor precum o buruiană afurisită. La timp a venit vestea armatorului. Aveau să se reîmbarce în cîteva zile la bordul bătrînului Blogy O’Rhee.

Oamenii mării au sosit în port într-o zi de luni, descoperind un vas străin în locul vechiului lor velier. Le-a luat vreo cîteva secunde bune pînă să observe că dimensiunea vaporului era asemănătoare cu cea a lui Blogy O’Rhee. Doar că restul nu mai semăna. Velele dispăruseră, în locul lor găsindu-se acum un coş masiv care se pregătea să scoată fum gros şi negru. Iar vopseaua strălucea a prospeţime pe trupul vasului modificat. Descoperiră cu surprindere că Blogy O’Rhee nu mai exista. În locul inscripţiei vechi acum stăteau trei litere albe strălucitoare pe un fond albastru: F.T.W. Ultima şi cea mai mare surpriză a marinarilor avea să vină la sfîrşit. Armatorul le prezentă noul căpitan. Unul de-al lor, ce se remarcase de-a lungul călătoriilor anterioare prin curaj şi camaraderie. Despre fostul căpitan nici o vorbă. Şi cu inimile puţin tremurînde, unii dintre ei suspinînd după fostul velier boem, au plecat pe mare. Şi totul a mers bine preţ de cîteva călătorii. Căpitanul era unul de-al lor, după cum am mai spus. Îi înţelegea şi marinarii se liniştiră puţin. Pe vapor nu mai era chiar aşa linişte. Motoarele moderne turuiau cu spor, spre iritarea marinarilor obişnuiţi doar cu monologul vînturilor saline. Dar cu timpul începură să suporte tusea motorului şi mirosul de cărbune din uniforme.

Apoi au început să apară micile incidente pe vas. Cîteva nemulţumiri ale unui marinar vechi au prins glas într-o seară caniculară de august. Şi după discuţii aprinse, urmate de incidente regretabile, marinarul fu aruncat peste bord. Fără colac de salvare. Iar toate aceste evenimentele au primit girul căpitanului de vas, vizibil deranjat de către cîrcotaşul mult prea vorbăreţ. Unii au ridicat din sprîncene în urma acestui scandal. Alţii au închis ochii, murmurînd un „aşa-i trebuie” doar pentru sine. Şi au pornit-o mai departe în zgomotul motoarelor. Incidentul ar fi putut să treacă neobservat dacă tînărul căpitan, îmbătat de puterea căpătată, nu s-ar fi încăpăţînat să schimbe anumite reguli nescrise ale vieţii pe mare. Cam la o lună după incidentul menţionat, afişă un anunţ care nemulţumi o parte a echipajului. Mulţi au ridicat vocea în acele zile, deranjaţi de ambiţiile prosteşti ale căpitanului. În zadar! Acesta părea că nu mai ascultă de nimeni de pe vas. Începuse să laude activitatea piraţilor care activau în zone maritime apropiate şi se porni să îşi înjure echipajul. De aici pînă la răscoală n-a mai fost decît un pas. Mulţi membri ai echipajului au părăsit vasul în bărcile de salvare. Înarmaţi pînă în dinţi, n-au mai putut fi opriţi. Alţii au coborît la prima oprire în port. Oricare ar fi fost el. Doar să scape din atmosfera toxică de pe F.T.W. Subsemnatul se află în această categorie. În cîteva luni aproape întreg echipajul a fost înlocuit. Oameni noi, tineri, au fost angajaţi în locul veteranilor dezertori sau demisionari. Dar nimic nu mai putea fi la fel. Lipsit de experienţă şi îndemînare, F.T.W. începu să se degradeze. Pentru că orice lucru nou, atunci cînd este condus şi utilizat prost, se deteriorează extrem de rapid, nu trecură multe luni pînă cînd vasul arătos se transformă într-o epavă.

Ultima dată, epava a fost văzută navigînd în apele tulburi ale Mării Dezamăgirilor.

Ca update, nişte muzică.

Read More

Cînd completam rubricile obligatorii pentru a deschide prăvălia blogului, aveam intenţia să scriu chestiuni personale. Despre lucruri privite prin sticla fumurie ce-mi stă în faţa ochilor. O perioadă nici n-am avut o pagină “Despre mine“. Nu mi se părea necesară, crezînd că textele mele vorbeau în numele meu şi despre mine. Au trecut ceva luni bune de la primele rînduri încropite şi ferecate de declanşarea butonului publish. Şi îmi place să cred că în dezvoltarea acestui colţ virtual numit alphablog, am rămas pe drumul stabilit la început. Nu am deviat şi nu am încercat să copiez. Nici nu-mi stă în fire. În întunericul băncilor şcolare eu eram cel plagiat în foile extemporalelor. Întotdeauna am încercat ca blogul să fie despre mine, chiar dacă au fost subiecte pe teme politice, sociale sau dacă am scris despre cărţi sau filme gustate.

Unii cataloghează blogurile după anumite criterii. Ionuţu, de exemplu, le aranjează după succesul de care se bucură, arătîndu-şi afecţiunea pentru mediocrii ce rîd sincer de succese călduţe. Şi un succes înseamnă pentru ei un text lucrat cîteva ore sau chiar zile, care stîrneşte reacţii surprinzătoare şi măgulitoare. Şi eu mă regăsesc în această grupă.

Eu le cataloghez după modul în care autorii lor se oglindesc în luciul textelor scrise. Eu aş împărţi blogurile în două categorii:

1. Bloguri “Despre mine“
2. Celelalte.

Majoritatea blogurilor pe care le frecventez se încadrează în prima categorie. Şi sînt cîteva cu adevărat excepţionale pe care le-am adăugat în coloana din dreapta a paginii. Îmi place să-mi parfumez dimineţile, după-amiezile sau serile cu scrierile lor. Pentru mine asta înseamnă un blog. Ştiu, s-au inventat o grămadă de criterii după care se poate însemna un blog. De nişă, de marketing, de şi de. Sînt unii care şi-au făcut din etichetarea aceasta un adevărat job blogosferic şi privesc superior orice altă opinie contrară. Nu pot decît să le spun baftă în continuare.

Mai ieri am citit pe blogul trilematic o iniţiativă ciudată. Acum să-mi spună cineva, cine şi-ar pune o chestie d-aia pe blogul său? Cum am spus-o şi într-un comentariu la articolul semnalat, mie îmi este prea drag blogul ăsta pentru a agăţa un asemenea panou greţos şi plin de ură. Parcă seamănă extrem de mult cu un afiş pus într-o vitrină din perioada interbelică în care se anunţă “Nu servim evrei“. E doar un exemplu despre ce nu aş vrea să mai citesc pe bloguri. E drept că şi pe zoso.ro nu găseşti mesaje diferite. Acelaşi tip de flegme, doar ambalate mai sărăcăcios. Dar asta este o altă discuţie ce-l include pe nenea zoso.ro. Un personaj pe care eu îl găsesc simpatic prin lipsa umorului şi excesul de aroganţă emanate. Şi nu ascund faptul că de multe ori am intrat de bunăvoie în contre cu personajul lui Vali Petcu. Dar am făcut-o cu plăcere şi fără ură. Un motiv ar fi şi acela că niciodată Zoso nu se ridică la fineţea comentariilor mele şi atunci îl privesc de sus. Da, mai sînt şi eu arogănţel din cînd în cînd. Dar acţiuni de genul celor iniţiate de Mircea Popescu le consider pestilenţiale şi fără nici o legătură cu ideea de blog în care cred eu.

Încă un motiv să savurez textele scrise de oamenii frumoşi pe care îi colecţionez în blogroll. Sînt blogurile “Despre mine” şi nu despre alţii, pe care le inspir pînă mă îmbăt.

Şi beţia asta e tare plăcută!

Nepoata: Unchiule, ce e aia blogosferă?

Io: Blogosfera e un loc unde fiecare se laudă că a lui e cea mai… mare. Dar cu toate astea nu face nimic cu ea. Doar şi-o admiră şi rîde de celălalt.

Nepoata: Aşa fac şi băieţii din clasă de la mine!

Io: Păi nu se schimbă multe lucruri odată ce creşti. Probabil ne-a plăcut prea mult în clasa întîi şi ne comportăm ca atare. Vezi, încă un motiv să te bucuri că ai şapte ani! Poţi să-ţi faci blog.

Nepoata: Dar eu nu sînt băiat!

Io: Atunci sigur o să fii mai bună decît ei!

Nepoata: Dar şi tu eşti unul!

Io: Cît adevăr ai grăit!

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

Pe vremea cînd toamna încă mai rîdea ca o copilă ingenuă, fără pic de răutate, Cătălin a scris un pamflet la adresa lingăului internaut generic. Despre tipul ăla care pupă mîna conaşului de fiecare dată, indiferent ce prostie scoate pe gură, şi scuipă pe mormîntul oricărei persoane ce a avut vreodată neobrăzarea de a pune la îndoială spusele sau faptele stăpînului. Ar trebui să urmeze o continuare a interviului cu nenea zombi. Apropo, Cătălin, o mai faci? I-am spus că a fost elegant în pamflet, zugrăvind un lingău umil şi ostenit de atîta muncă. Nu ştiu în ce regiune a Blogostanului îşi ţine el blogul, dar lingăul internaut nu este niciodată umil cu alte persoane, el fiind serviabil doar în faţa boiernaşului virtual. Şi fiindcă domnul Cătălin ne-a oferit o descriere aproape fidelă a ţuţărului blogosferic, eu vin să-i completez tabloul cu o schiţă a Boiernaşului Virtual. Ăla care beneficiază de pupăturile dulci în dos.

1. Boiernaşul virtual ştie tot. Aşa că nu are rost să încerci să-i demonstrezi contrariul. Dacă te pune michiduţă s-o faci, eşti prost. Dacă eşti femeie, de cele mai multe ori, pe lîngă proastă, mai eşti curvă, analfabetă şi ţi-o tragi pe castraveţi muraţi în oţet. Şi ăia borşiţi.

Acum să ne calmăm niţel! E drept că ftw nu sună la fel de antrenant ca blogoree. Şi că prima pagină e cam îndesată de prea multă informaţie. Că au apărut şi site-urile în peisaj. Dar să fim serioşi, cîte articole de pe site-uri sînt promovate într-o zi, în comparaţie cu cele provenite de pe bloguri? În ultimele 24 de ore au fost propulsate pe prima pagină doar două ştiri. DOUĂ! Este evident că în acest moment pe FTW tot blogurile fac legea, acestea atrăgînd majoritatea voturilor. Şi probabil dezechilibrul acesta va mai persista pînă cînd amintirea vechii platforme se va estompa.

Neputînd dormi noaptea trecută, chinuit de o entorsă afurisită, am tot cutreierat internetul după spiriduşi şi poveşti insolite. Şi am ajuns, într-un final, pe site-ul American Idol pentru a afla deznodămîntul sezonului 8. Şi n-am mai plecat de acolo. Am urmărit, fascinat, prestaţiile concurenţilor. Aceeaşi fascinaţie am trăit-o şi anul trecut, urmărind acest show. Şi ce dacă, vor spune unii. Păi am spus-o doar aşa, încercînd să fac o paralelă cu unele concursuri asemănătoare de pe la noi şi ca o introducere stîngace la ceea ce urmează.

Text de promovare (un fel de link orgy).

Ideea a pornit de la Brighitie, care a scris Ca să FII COOL, TREBUIE să FII VIU!

Santiaggo a transformat-o în leapşă. Astfel au scris despre subiect:

Alex Bleau

Andrei B.

Bluarto

Boogye

DigitalElf

Florin Puşcaş

Grim Cris

Luana

Cremşniţăl

Realdo

Red and Blue

zizzou

Destul de bine pînă acum. Santiaggo a executat şi un banner al acestei campanii. Îl poţi găsi aici.

Cabral şi-a publicat username-ul şi parola blogului său. Pentru o zi oricine poate intra în intestinele lui. Faceţi ce vreţi azi, nu mă interesează. Libertate supremă. Ei, ce se poate întîmpla? Au început să dispară articolele. Fiecare vrea să scrie ceva, dar imediat vine altcineva şi şterge, pentru a-şi crea propriul articol. Haos.

Ce s-ar întîmpla dacă dintr-o dată lumea n-ar mai fi guvernată de nici un fel de lege?

Ce s-ar întîmpla dacă pentru o zi totul ar fi permis, fără nici o consecinţă ulterioară?

Ce ai face?

Raluxa a dorit să facă un bine, încercînd să promoveze două iniţiative din blogosferă. Rezultatul îl puteţi citi aici.

Read More

Zgomot din boxele plasate strategic. Fum să-l cam tai cu cuţitu’. Zgomotul de pe la mese se împreunează cu decibelii playlist-ului. Dintr-o dată se lasă cu muzică românească: Vama Veche

Şi-am plecat la Vama Veche

Şi sînt apucat de streche

Urmează:

Welcome to the Hotel Cişmigiu…

*****

Toţi din bar cîntă la unison şi nu sînt prea în vîrstă.

După asta se difuzează texte din Zoso şi Pitici Gratis. Toată populaţia pub-ului este în extaz.

Yeah right!