Alb

Era zăpada pînă la brîu dimineaţa cînd ne trezeam. Pînă la brîu în iarba pe care o călcam fără milă vara. Petecul ăla de miuţă, de pe care ne alerga Marcu de la etajul unu. Că de ce călcăm iarba, că n-avem altundeva unde să ne jucăm? Pe aleea din faţa scărilor zăpada era deja bătătorită de părinţii care schiau către porţile fabricilor ce uruiau la şapte fix. Uuuuuuu. Uuuuuuu. Încă mai am sunetul ăla defunct în cap. Ziua trecea mai degrabă în alb, cu orele de şcoală în loc de pauze, cu minutele în zăpadă în prim plan. Fetele erau mai uşor de prins şi de spălat, fiind prima dată din an. Intrau în clasă cu zîmbetul ăla dulce-amar, cu ruşine în priviri, cu ţurţuri în părul ud. Dar gîndul ne stătea tot la zăpada aia intactă din faţa blocului. Un teren alb, virgin, numai bun de cotropit. Acolo încăpea un iglu generos şi o reţea complicată de tranşee adînci pînă la iarbă. Noi, cei din linia-ntîi scria pe noi. Totul va fi minunat. Doar că la întoarcerea acasă, Marcu îşi bătea covoarele în zăpada noastră. Muntele de grăsime ne strica încă o dată joaca. Al dracu’ buhăit! Clanţa uşii nenorocitului iar va avea de suferit în zilele următoare. Sau maşina. Ne mai gîndim.

citește mai mult

O staţie îndepărtată

Săptămînile trec precum un trenurile franţuzeşti. În viteză. Staţiile, sfîrşiturile de săptămînă, oferă cîteva clipe de repaus. Prea scurte ca să conteze. Imediat urcăm în alt tren care îşi reia fuga către o altă destinaţie nedezvăluită. Călătorim în orb, pe întuneric, fără bilet şi fără naş. Panoul electronic din vagon e defect. Nu îţi arată destinaţia şi nici ora sosirii. Simţi doar viteza, impresionantă, constantă şi copleşitoare. Apoi oprire bruscă. Respiri puţin. Prea puţin.

citește mai mult