Pe vremurile în care zgîrciurile genunchilor mei suportau cam toate chinurile la care erau supuse, îmi plăcea să sar gardul. Împreună cu golănaşii cu care împărţeam cartierul, cartier ce însemna pentru noi doar vreo cîteva blocuri realizate la normă la sfîrşitul anilor 50, desfrunzeam copacii fructiferi din curţile rămase în jurul caselor nedărîmate de piticul constructor.  Limita cartierului fusese delimitată după legi necunoscute şi, pentru noi, arhaice, dar care n-au fost puse la îndoială niciodată. Ştiam doar că băieţii de peste drum de Calea Bucureşti nu făceau parte din cartierul nostru. Niciodată n-am înţeles de ce. Şi aşa, în preajma verii, prăduiam corcoduşii, cireşii şi vişinii. După care eram fugăriţi de proprietarii înfuriaţi. Vara trăgeam la meri, precum viespiile la buza paharului dulceag. Toamna era sezonul nostru preferat. Sezonul perelor senzaţionale de pe străduţa Ernest Telman, devenită după `90 Eremia Grigorescu, şi sezonul strugurilor de oriunde. Parcă aveam un radar invizibil care detecta orice boltă de viţă de vie pe o rază de cîţiva kilometri, ce se punea în funcţiune odată cu lăsarea întunericului. De parcă eram vampiri, iar sucul fructelor devenea hrana noastră. Sucul şi adrenalina fructelor interzise. Pentru că nu gustul lor ne atrăgea în mod special, ci senzaţia că executăm ceva ieşit de comun. Ceva ilegal şi curajos. Întotdeauna săream gardul, că doar nu puteam să sunăm la poartă şi să-i spunem proprietarului “ştiţi, vrem să vă prăduim mărul! Ne lăsaţi?”

Şi ne-am derulat banda copilăriei între aceste cicluri logice. Adrenalina fructelor ne călăuzea peste pragurile lunilor şi anilor. Pînă… Pînă la un moment dat, cînd ne-am oprit. Nu mai ţin minte cînd anume, dar unul dintre noi a venit cu ideea că ceea ce făceam era prostesc. Şi în scurt timp am părăsit sportul ăsta, lăsîndu-l moştenire copiilor mai mici ce ne priveau cu atenţie.

Nu ştiu dacă tovarăşii mei de atunci au continuat să practice sportul ăsta pe alte planuri, dar eu n-am renunţat. Şi am continuat să sar pîrleazul sau gardul de fiecare dată cînd am considerat că este necesar.

Florin îmi zicea mai devreme, pe un ton zeflemitor, că îmi place să sar gardul. Da, dragă Florin, sar gardul şi îmi place. Sar gardul pentru că este o activitate plăcută. Îţi antrenează simţurile şi îţi tonifiază muşchii (cei ai creierului, în cazul nostru). Ştiu că societatea în care trăim ne învaţă să respectăm gardul ce ne înconjoară şi să nu-l escaladăm niciodată. Uneori gardul imaginar chiar s-a materializat. Mai ţii minte Zidul Berlinului? Oricum, eu mă bucur că respecţi cu atîta sfinţenie zidul ce te înconjoară. O să-ţi trimit din partea cealaltă cîteva pachete de gresie, ca să-l faci mai frumos. În timpul ăsta, eu o să mai desfrunzesc nişte crengi de cireş, într-un mod cu adevărat necreştinesc.

Milioane de oameni participă, în 22 noiembrie, la referendumul propus de preşedintele României, Traian Băsescu, pentru reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 şi trecerea la Parlamentul Unicameral. Mulţi votează fără să ştie despre ce este vorba. Rezultatul referendumului validează propunerile preşedintelui. În jurul secţiilor de votare se aud behăituri, dar nu se zăreşte picior de oaie.

Institutul Cantacuzino produce vaccinul AH1N1, după o adevărată telenovelă a cumpărării unuia similar din străinătate, în care producătorul GlaxoSmithKline este pus să jure cu mîna pe Biblie că vaccinul n-are reacţii adverse, dar refuză. Medicii strîmbă din nas la mirosul vaccinului românesc şi încep să mănînce mai multe verdeţuri. Spitalele nu mai miros a spirt, ci a usturoi. Doamne ajută devine tratament antigripal.

Înaintea turului 2 al alegerilor prezidenţiale, apare o scurtă filmare, ce datează din 2004, în care preşedintele în funcţie al României, Traian Băsescu, loveşte un copil cu dosul palmei peste faţă. O săptămînă mai tîrziu, acesta se jură cu mîna pe Biblie că n-a lovit copilul cu pumnul. Toată lumea concluzionează că preşedintele are frică de Dumnezeu.

Mogulii invadează România. Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu şi Dinu Patriciu îl fac să pălească pînă şi pe Jalaluddin Muhammad Akbar. Aceştia îşi pierd, subit, influenţa asupra societăţii imediat după venirea lui Moş Nicolae. Nimeni nu mai vorbeşte despre ei.

Călătoria cu trenul se transformă într-un sport extrem. Ruta feroviară Braşov-Sibiu este pusă la murat. În schimb, călătoria cu autobuzul sau microbuzul devine extrem de populară. La fel şi turismul rural. Secţiile de votare speciale din comunele ţării devin obiective turistice extrem de vizitate.

Se inaugurează primii kilometri de autostradă construiţi în Transilvania. Cei 42 de kilometri, dintre Gilău şi Cîmpia Turzii, au fost realizaţi într-un timp record: 5 ani. Prim-ministrul demis, Emil Boc, aproape că plînge de fericire în faţa acestui succes răsunător. Ministrul Transporturilor, Radu Berceanu, şi el demis, este mai pragmatic şi vrea să lipească pene pe fundul lui Mircea Badea. În acest timp, distanţa dintre Cluj şi Braşov (vreo 260 km) nu se poate parcurge pe şosea în mai puţin de 3 ore şi ceva (asta dacă eşti grăbit şi îi dai talpă).

Sondajul de opinie nu se mai realizează conform procedurilor sociologice, iar jurnaliştii nu mai simt nevoia să ofere detalii necesare atunci cînd îl prezintă. Informaţii referitoare la numele institutului sociologic ce realizează sondajul, numărul respondenţilor sau marja de eroare sînt considerate inutile şi nu mai apar în textul jurnalistic. Felicitări pentru inovaţie, dragă Corina Drăgotescu!

La alegerile prezidenţiale din 6 decembrie, românii trebuie să aleagă între un prostănac şi un securist. Nimeni nu ştie dacă această situaţie reprezintă un progres faţă de alegerile din 2004, cînd candidau doi foşti comunişti. Oamenii votează ţinîndu-se de nas.

Sărbători Fericite, România!

Săptămîna trecută a trebuit să petrec cîteva ore singur în apartamentul părinţilor mei, în aşteptarea băieţilor ce ar fi trebuit să izoleze repartitoarele montate pe calorifere. Bătrînii sînt, încă, branşaţi la CET. Şi-au jurat că iarna asta va fi şi ultima petrecută în frig. În primăvară îşi vor monta centrală termică proprie (încă nu este gata separarea de gaz pe scara blocului). Am aşteptat vreo trei ore în frig. În cele din urmă cineva a bătut la uşă. Cu cîteva trimiteri la origini, pentru timpul pierdut, am deschis. Nu erau meseriaşii lu` peşte. Era un tinerel sfios care m-a informat protocolar că realizează un sondaj privind calitatea vieţii. L-am repezit instantaneu, mai mult ofticat de neseriozitatea ălora care mă ţineau în frig. Ieşise şi vecinul de lîngă, încotoşmănit pînă-n dinţi şi cu căciulă-n cap. I-ar fi zis el ceva de calitatea vieţii, dar aspectul său nu mai avea nevoie de sublinieri. Am închis uşa să nu iasă răcoarea. Băieţii cu repartitoarele n-au mai venit.

Emil se plictiseşte de moarte în biroul său luxos din buricul tîrgului. Şi-ar fi dorit să fie oriunde în altă parte decît acolo. Dincolo de ferestrele duble se aud cîteva voci mai zgomotoase. Ruşine… respect… doar cîteva cuvinte ce ajung bete pînă la urechea sa. De vreo 10 minute începuse să construiască bărcuţe din filele de hîrtie ale agendei sale groase. Aliniase deja vreo 3 vase minuscule pe blatul din lemn masiv. În copilărie obişnuia să confecţioneze avioane din hîrtie, pe care le lansa de la înălţime. Treaba asta cu bărcile o învăţase de la Comandant, stăpînul său.

Am prins şi vremurile alea negre. Alea pe care Mungiu le tot surprinde în filmele sale cu o încăpăţînare neistovită. Şi sînt cîteva episoade pe care le am în minte atît de proaspete, încît am impresia că s-au întîmplat în urmă cu doar cîţiva ani. Încă simt în nări mirosul de gaz ars din bucătărie. Începînd cu luna noiembrie, cînd toamna îşi pregătea vizuina pentru hibernare, ai mei dădeau drumul la toate ochiurile aragazului pentru a încălzi o parte din apartamentul muncitoresc. Flăcările pîlpîiau firav în perdeaua nopţii, răspîndindu-şi căldura amorţită pînă în camera unde eu şi fratele meu dormeam. Dar nu era atuul nostru cel mai puternic. Luminile albăstrui nu ne ofereau confortul necesar. Sticlele cu apă caldă şi cărămizile înfăşurate în prosoape da. În ultimii ani ai deceniului 9 se instaurase un ritual în micul nostru apartament. După efectuarea temelor, de multe ori la lumina lămpii cu gaz, urma trecerea în pat. Intrarea în hainele de noapte se făcea întotdeauna într-o viteză uluitoare, pentru a nu lăsa frigul să muşte din carnea noastră de mîndri pionieri ai patriei. În maximum două minute eram sub plăpumile groase. Apoi urma dotarea cu armele necesare pentru a înfrunta noaptea friguroasă. Cîte o cărămidă încălzită în cuptor, ce ajungea la picioarele înfofolite în ciorapi groşi de lînă şi una sticlă de jumătate de litru plină ochi cu apă fiartă şi astupată cu dop de cauciuc. Atît de bine îndesa tata dopurile cenuşii încît niciodată n-am avut parte de surprize neplăcute nocturne. Şi ne era cald.

Săptămîna asta am o sarcină specială. Trebuie să-mi recuperez nepoata din buza şcolii pe care am frecventat-o în trecut. Tocmai a început un nou capitol al vieţii ei. Clasa întîi. Aşa că m-am înfiinţat la poarta clădirii familiare, eu şi alţi părinţi, bunici, unchi sau mătuşi. Îmi amintesc faptul că pe vremea mea părinţii ne puteau aştepta la intrarea în clădire, marcată de o uşă grea metalică, asigurată cu un drug greu metalic. Acum este istorie, locul ei fiind luată de una uşoară, albă din pevece. Am observat-o doar de la distanţă, din spatele gardului metalic cu poartă ce se acţionează electric doar în momentul schimburilor de clase. În restul timpului, spaţiul este ermetic. Nimeni nu intră sau iese fără o justificare bună.

Colţ de Bucureşti la ceas de seară, uitat în ceaţa timpului. Cîţiva locuitori ai mahalalei gesticulează în faţa unor purtători de cămăşi albastre oficiale. Oamenii sînt revoltaţi de scandalurile pe care le fac o gaşcă de interlopi, răsărită de ceva timp prin cartier. Nu mai pot să trăiască în linişte şi au cerut ajutorul poliţiei. Doar că “oamenii legii” nu prea reuşesc să facă mare brînză. Doar ridică din umeri. Mai stau oleacă pe acolo, se învîrt puţin în jurul cozii, iar apoi pleacă. Jurnaliştii şi-au făcut ştirea, poliţaii şi-au făcut treaba.  Se numeşte restabilirea ordinii, care fusese tulburată de guralivii ăia care, cică, ar fi hărţuiţi de nişte interlopi. Chipurile!

S-au terminat şi Campionatele Mondiale de Atletism de la Berlin. M-am cam simţit răsfăţat în vara asta. Toate aceste evenimentele sportive de anvergură mondială mi-au întărit încă o dată convingerea că aproape orice sport poate atrage luminile succesului, atunci cînd este atent îngrijit şi promovat. Nataţia de la Roma şi atletismul de la Berlin sînt două exemple.

Între evoluţiile atleţilor şi înotătorilor, pe Eurosport am vizionat de multe ori acest spot publicitar:

În timp ce pe lîngă  Şoseaua Ştefan cel Mare se punea în practică spectacolul cu iz oficial “De-a hoţii şi vardiştii”, pe stadionul olimpic din Berlin un grup de atleţi, cu muşchii încordaţi la maximum, îşi efectua turul de onoare. Tribunele pline aplaudau efortul lor istovitor. Se terminase disputa decatloniştilor. Zece probe, mai degrabă cazne, îndeplinite pe parcursul a două zile. Pentru mulţi dintre ei aplauzele berlineze au reprezentat singurul premiu. Căci ultimul loc nu obţine nimic în afară de felicitări pentru depăşirea liniei de sosire. O mînă întinsă şi un tur de onoare. Atît. Podiumul de premiere are doar trei locuri. Restul concurenţilor îşi vor domoli respiraţiile precipitate în linişte, departe de privirile necunoscuţilor. Un duş călîi, un somn chinuit şi speranţa unui rezultat mai bun peste un an sau doi. Sau poate la Olimpiadă.

Cel care a luat aurul la Declathlon a fost americanul Trey Hardee. Într-o probă în care cel mai tînăr concurent a fost norvegianul Lars Vikan Rise, în vîrstă de 20 ani. A auzit cineva de ei? Pe dracu! Noi ne-am uitat la Borcea şi Turcu. Şi la nişte declasaţi ce trăiesc cu iluzia că iubesc fotbalul. Sportul minţilor odihnite.

Şi atunci despre ce sport vorbim? La ce performanţe visăm?

În urmă cu ceva ani, practicarea unui sport în România era o cale de evadare. Un zar de fugă. Stadioanele de fotbal erau pline, meciurile de handbal erau privite pe viu de mii de persoane. Tenisul era răsfăţat, beneficiind de carisma lui Ilie Năstase. Nadia şi echipa naţională de gimnastică vindeau toate biletele. Toată ţara îi admira pe cei din arenă. Ei reuşiseră să se ridice deasupra cartierelor gri, proaspăt construite. Şi mulţi încercau să urmeze traseul luminos.

Dar deja încep să divaghez. Ceea ce doresc să spun e simplu. Ne lipseşte cultura sportului. Pentru mulţi dintre compatrioţii noştri citatul “Cel mai important lucru[..] nu este sa castigi, ci sa participi, asa cum in viata nu conteaza triumful, ci lupta. Esential nu e sa cuceresti, ci sa lupti bine.” (Pierre de Coubertin) e pentru proşti. Fugi dom’ne d’aicia! Cum să nu vrei să cîştigi? Doar fraierii termină pe ultimul loc. Dă-l dracu’ de drum. Vreau să ajung cît mai repede la destinaţie.

Letonianul Vaisjuns Atis s-a clasat pe ultimul loc în rîndul decatloniştilor la Campionatul Modial de Atletism din Berlin. Mie nu mi se pare a fi nici fraier, nici prost. Doar că alţi 33 de atleţi au fost mai buni decît el. Atîta tot.

Dinamoviştii – fotbalişti, manageri sau suporteri – au fost atît de obsedaţi de destinaţie, încît nici măcar nu au mai atins-o. Au fost opriţi în minutul 87 nemeritat, bineînţeles, de către o brigadă de arbitri coruptă pînă-n măduva oaselor.

Ca să combată criza, Băselu’ spune că trebuie concediaţi vreo 300 de mii de angajaţi ai statului. Uuuuuuuuuuuuu, ce bine!

N-am avut pînă în prezent relaţii intime cu aparatul birocratic, adică n-am lucrat pentru nici o instituţie publică din România. Ba chiar am trăit unele experienţe parcă extrase dintr-o piesă de teatru absurd. Aş putea să strig “foarte bine le face Băse. Să-i dea afară pe toţi. Mama lor de trîntori”, dar asta n-ar însemna decît să-mi las frustrările să împută tot blogul ăsta. Şi sînt prea multe bloguri, unele cu trafic foarte mare, care put prin online.

Dar nu pot să nu îmi pun o întrebare. Este o măsură anticriză trecerea pe linie moartă a 20% din angajaţii sistemului bugetar? Pentru că nu vor fi afectate doar persoanele trecute în şomaj. Oamenii ăştia mai au soţi, soţii, copii sau părinţi cu pensii mizerabile. Nu trăiesc singuri. Nu afectezi 300 de mii de oameni, ci 300.000 de familii.

Eu cred că Băsescu se cacă pe el, cu gîndul la alegerile din sezonul toamnă-iarnă şi vine cu textul “aparatul de stat e exagerat de mare” ce trebuie băgat la apă.

Şi presupunînd că această măsură este necesară, mă întreb oare cine va fi lăsat la vatră? Omul competent, care îşi vede de treabă, ori pupincuristul/ţuţărul/intrigantul de birou/ţiitoarea directorului/sifonarul util?

Poate că sînt prea mulţi angajaţi ai aparatului de stat, dar de ce se trezesc unii abia acum să realizeze asta? Vei concedia amărîţii. Unde se vor duce? În sistemul privat? Mai mult ca sigur se vor angaja toţi!

Pe dracu’…