Să tot fi trecut vreo zece ani de cînd citesc Dilema Veche. Dacă îmi pun memoria în funcţiune, cred că sînt aproape 12 ani. Ţin minte că pe atunci eram un burete avid de informaţie. Într-o seară ne aflam, eu şi prietenii mei, la o gură de vin fiert în crîşmuliţa Ceasu’ Rău. Făcusem o chetă şi ne-a ieşit de vreo două kile de vin în patru inşi. Şi pe o vreme slută chiar nu aveai altceva de făcut. Eventual lecţiile ultimei clase de liceu. Dar noi căutam sensul vieţii prin cănile aburinde ale localurilor şi în cărţile din afara programei şcolare, închipuindu-ne nişte Victori Petrini moderni. Acum cînd mă uit în urmă, realizez că această căutare febrilă este încă vie. Încă n-am găsit sensul vieţii şi probabil că nici nu există unul. Dar e mai importantă căutarea.

Şi acolo, pe băncile acelea de lemn incomode, între două căni de vin, un tînăr fotbalist intelectual mi-a recomandat Dilema. Pe atunci era doar Dilema. Am luat informaţia, am pus-o la păstrare, apoi am terminat kilele de vin. A doua sau a treia zi am luat la puricat chioşcurile de ziare în căutarea revistei. Am găsit-o într-un colţ de cartier, printre multele ziare ale acelor zile. Mi-a plăcut, devenind cititor fidel. Şi de atunci sîntem împreună, chiar dacă între timp Dilema s-a răsculat, devenind Dilema Veche.

De aceea o recomand în continuare. De mîine apare puţin altfel, împreună cu un film tare (Dictatorul).

Read More

De-a lungul timpului am tot criticat rapănul existent, şi din ce în ce mai gros, pe obrazul presei sportive din România. Chiar mi s-a întîmplat ca săptămîni întregi să nu-mi mai trec ochii peste nici o ştire sportivă fabricată în România. Singurele mele legături cu sportul fiind miuţele săptămînale programate şi cele două canale Eurosport. Şi de fiecare dată cînd revin la canalele sportive româneşti, după perioade mai scurte sau mai lungi de izolare, mă izbeşte o senzaţie de greaţă. Îl văd pe Mitică, cel care poate fi supranumit deja Nemuritorul. S-ar putea lua de mînă cu Mircică Sandu. Eu îi suspectez că ăştia doi că au făcut un pariu: care rezistă mai mult în jilţ. Îi şi văd pe amîndoi, peste 10 – 20 de ani, tîrîndu-se către birourile superdotate, purtînd aceleaşi funcţii pe umeri. Dar nu despre caricaturile astea vreau să scriu eu aici.

În seara asta am savurat meciul FC Barcelona – Arsenal Londra. Am savurat un Messi sublim, în rolul unui final de capitol sportiv. Doar de capitol, pentru că romanul echipei catalane continuă. Eu presimt o reeditare a finalei UCL din 2009, cu un ManU fără reţineri de această dată. Şi mă gîndeam că seceta aceasta a presei sportive din România vine cu un alt nejuns. Literatura de profil este aproape inexistentă. Ne delectăm cu scrierile maestrului Ioan Chirilă, aşteptînd cu nerăbdare un nou volum reeditat de GSP. Cel puţin eu sînt nerăbdător să cumpăr un nou volum. Oricare ar fi el. Le recitesc cu cea mai mare plăcere oricînd. Dar pe lîngă, această ramură a literaturii este inexistentă pentru cititori. Eu n-o simt pe nicăieri. Şi mă întreb: să fi dispărut farmecul sportului, încît să nu mai poată fi extrasă nici măcar o poveste demnă de pus între coperţile unei cărţi? Să ne intereseze doar declaraţiile pompoase ale eroilor moderni, Borcea şi Becali? Are cineva poftă să citească una bucată de literatură sportivă bună? Sau poate doar eu am păsărele la bibilică şi pe nimeni nu mai interesează scrieri de acest gen?

Sînt cîteva nedumeriri născute în pragul nopţii. O noapte care a fost martoră la victoria categorică  (4-1) a Barcelonei în faţa echipei londoneze Arsenal.

Am avut doi miei în mîini. Ciobanul m-a întrebat pe care îl aleg. L-am ales pe cel din mîna stîngă. Mi s-a părut mai greu. Stătea atîrnat, ca o cîrpă puţin mai solidă. Nici o zbatere, nici un protest.

- Pe ăsta! E mai greu, i-am zis.

În două minute îi vărsa sîngele într-o găleată. Picioarele din spate i se zbăteau uşor. Sîngele l-a turnat în troaca dulăului ciobănesc. Apoi a început să-i demonteze blana de pe carcasă. Nici nu vă puteţi închipui cît de uşor se face! L-a agăţat de un cîrlig şi a început să-l lucreze de la picioarele din spate. Blana a ieşit fără nici o problemă. Ca şi cum dezbraci un copil de scutec. La cap a avut mai mult de lucru. Dar ciobanul e iscusit. L-a dovedit înainte să înceapă să plouă mai zdravăn. I-a scos măruntaiele şi l-a spălat niţel, cît să nu creeze deranj. I-a tras o pungă de un leu pe cap şi mi l-a vîrît în plasă.

Mi-a zis “Paşte Fericit!“

Şi eu i-am zis.

Vă zic şi vouă:

PAŞTE FERICIT!

___________________________________________

Zizzou mi-a pasat o leapşă cam acum o săptămînă. Şi cum n-am mai onorat aşa ceva de ceva vreme, nici n-am fost asaltat cu aşa ceva de altfel, am zis să mă execut zilele astea. Se numeşte prima dată.

Prima dată am văzut-o la un concert. Avea ochii mari şi sinceri. M-a privit printre capetele jucăuşe care se roteau pe ritmul muzicii îndoielnice care şiroia de pe scena improvizată. Un concert pe gratis, organizat în pripă de un radio local ce împlinea ceva ani de funcţionare. Parcă vreo şapte, dar a trecut ceva timp de atunci. Aşa că nu pun prinsoare. Mi-a zîmbit. Atunci mi-am zis “Băiete, acum e momentul”…..

Stai, bre! Parcă nu asta era tema! Ce naiba! Scuze…Să revenim…. Prima dată:

• Primul cuvînt pe care l-am spus: Nu am fost informat pe tema asta. Sau dacă mi-au spus ai mei, atunci am uitat. Probabil a fost banalul “mama“. Cu toate că n-ar fi exclus să fi grăit ceva de genul “nu îţi mai pune geanata pe masa din bucătărie“. Am o problemă cu capul atunci cînd cineva îşi pune geanta pe masa din bucătărie… din nou. Ai auzit, draga mea?
• Prima zi de şcoală generală: A fost cu soare. Cum au fost cam toate zilele de 15 septembrie cu şcoală, flori şi reîntîlniri. Am prins loc într-o bancă de la geam, cu vedere către pinii din grădina şcolii. Înainte de asta, mama s-a chinuit cîteva minute pînă să-mi prindă gulerul ăla alb care se prindea de cămaşa aia în carouri albastre. Un adevărat chin matinal. Mă simţeam sufocat de fiecare dată cînd mama, tata sau frate-miu încercau să mi-l aşeze frumos. Asta a durat cam cîteva luni, pînă am învăţat să montez pacostea singur. Tot sufocat mă simţeam.
• Prima formaţie care ţi-a plăcut la nebunie: Un timp, după `89, TVR dădea videoclipuri preluate de pe Super Channel. Un program de vreo oră parcă. Şi îl priveam cu mare interes, doar ca să prind vreun clip de-al lui Queen. I want to break freeeee……
• Primul CD cumpărat: CD? Poate prima casetă audio! Să fi fost Michael Jackson – Dangerous. Prin 1992. Nu, nu venise încă la Bucureşti.
• Prima zi de liceu: Am suferit după foştii colegi din generală. De altfel, cu ei am rămas şi pe perioada liceului. Şi după.
• Primul cuvînt pe care ţi l-a adresat prietenul cel mai bun: Să mor dacă ştiu. Dar îmi place să cred că a fost: This may be the beginning of a beautiful friendship.
• Prima zi de facultate: Am ieşit pe geam de la primul curs. Profesoara era plictisitoare şi afară era frumos, iar bardezi ne aştepta cu terasa umbrită de doi nuci.
• Prima restanţă: Parcă a fost la presă scrisă. Hahaha!!! Nu m-am trezit pentru examen.
• Prima zi la locul de muncă: Am am văzut cîteva meciuri de futsal. Deh, presa sportivă locală pe timp de iarnă.
• Prima oară cînd am postat pe blog: 29 septembrie 2008. Întîmplător, e ziua soţiei mele.

Cam asta ar fi. Cine mai doreşte nişte leapşă la vrac? E la promoţie.

Pentru că serviciile secrete mi-au furat o oră bună de somn, lovind mişeleşte în timpul nopţii, m-am trezit cu o poftă dublată de o nemulţumire. Aş bea o bere nefiltrată direct de la sursă. La Sibiu există restaurantul fabricii Trei Stejari. La Timişoara, de asemenea, există Curtea Berarilor. Concept care începe să prindă rădăcini şi în alte oraşe. Braşovul ce aşteaptă? Poate se trezeşte, totuşi, în zgomotul clopotului Casei Sfatului.

Fiindcă în bere ne-am născut, chiar dacă uneori mai bem şi vin. Şi tărie. Şi…

- Nu prea mai scrii pe blog! De ce?

- Mmmm…

- Bag de seamă că eşti cam mulţumit aşa!

Am mai mormăit ceva în barbă şi apoi mi-am arătat mutra satisfăcută. Şi are dreptate. Sînt destul de mulţumit în perioada asta. Şi de ce n-aş fi? Le am pe toate. Adică sînt sănătos, iar frigiderul nu plînge de foame. Bine, asta cînd nu uităm să-l alimentăm. Acum plînge de gol ce e. Şi cum eu nu-s un împătimit al cumpărăturilor, aştept să vină totul de la, ei bine, de la destin. Cînd destinul ne aşează în faţa unui magazin alimentar, atunci intrăm. Dacă nu, nu.

Şi de ce n-aş fi mulţumit? Toţi cei din jur sînt sănătoşi şi nu se luptă cu boli aproape fatale, care se pot trata doar prin ţări vestice cu ajutorul a multor zeci de mii de euro. Sper să-i ţină aşa pînă la adîncă bătrîneţe.

Şi mai sînt mulţumit că m-a făcut mama isteţ şi nu pic de fraier la toate “scandalurile” la modă, ce apar la comanda băieţilor isteţi cu ochii de culoare albastru-violet. Pe cine interesează? Eu sînt mulţumit şi îi bag pe toţi în pizda mă-sii. Adică pe toţi ăia, nu pe… Cred că s-a înţeles.

Dar şi mulţumirea asta are o parte proastă. Mă ţine într-o stare de vegetaţie activă. Citesc, gîndesc, concep, dar cînd vine vorba de a pune cîteva cuvinte într-o ordine logică pe hîrtie, atunci nu-i prea bine. Sunetele desenate nu ies aşa cum aş dori. Şi atunci sar peste zile. Asta a fost aşa, poate următoarea o să fie mai generoasă. Şi tot aşa.

Textul ăsta l-am conceput de descîntec. Poate rup lanţurile astea invizibile.

Dar sînt mulţumit. Contează şi treaba asta.

Read More

Mie îmi place treaba asta cu blogul. Poţi să tragi chiulul cît vrei, oricînd te poţi întoarce şi le găseşti pe toate ca înainte. Sau aproape… Asta dacă nu eşti diperat să îţi curgă traficul prin vene. Ce am găsit schimbat?

Domnul Cătălin a intrat în ultimul tur al competiţiei Roblogfest şi şi-a organizat o campanie extrem de interesantă. Am rămas surprins. Recunosc că mai demult am zis că mă voi implica în promovarea sa la competiţia din acest an, dar m-am pierdut pe undeva din lipsă de timp. În plus, am ajuns la concluzia că treaba asta cu blogfestu-i cam inutilă. Mai bine facem un chef şi premiem pe toată lumea. Chiar dacă-i cam tîrziu, îmi declar şi eu susţinerea pentru Cătălin. Mi-am băgat şi banner. Mi-a şi promis că pentru fapta asta o să primesc vreo 77 de căţeluşe simpatice şi neprihănite în lumea de dincolo. L-am crezut!

Am regăsit virtual un prieten drag din copilărie, plecat de un car de ani prin ţările calde. Mai degrabă el mi-a descoperit colţul personal. Cu ocazia asta şi-a făcut şi blog, unde scrie despre… chestii. Am să-i dau şi un răspuns la o întrebare. O să vină în curînd, maestre. Bun venit în blogojunglă, dragă Black Leviathan.

În rest, nimic notabil care să îmi atragă atenţia. Cică tot criză e!

Anul ăsta am făcut şi eu un efort, cumpărînd mărţişoare tuturor prezenţelor feminine din apropierea mea. Noroc că nu-s multe. Nu-s un bărbat înclinat spre gesturi pline de galanterie. Pînă de curînd fentam cu măiestrie sărbătorile lui martie. Cred că mi se trage din primii ani de viaţă.

Ţin minte că pe la 7-8 ani am băgat mîna în borcanul cu bani, cu gîndul să cumpăr ceva frumos pentru mama. Şi m-am dus ţintă la magazinul cu vaze şi figurine din porţelan. Mama era pe vremea aia pasionată de cristaluri şi obiecte din porţelan. Şi am intrat hotărît în magazin. Şi m-am uitat în stînga, apoi în dreapta. Apoi iar în stînga, şi iar în dreapta. Vaze, vaze, peşti, balerina. Ştiţi balerina aia cu braţele deschise şi cu sînii la vedere! Nu arăta rău, dar era deja în vitrina mamii. Am trecut mai departe, la pelicani, cuci şi alte păsări. Şi am stat pe acolo vreo jumătate de oră fără să cumpăr nimic. Am mai ieşit pe afară, că deja mă luase cu ameţeli. La un moment dat, o babă a venit să-mi dea cu oţet pe la tîmple, aşa de palid eram. Pînă la urmă am reintrat în magazinul cu cioburi, am ales o lebădă, parcă, de o urîţenie aproape perfectă. Tanti vînzătoare, în halat albastru proletar, mi-a împachetat-o într-o hîrtie de parizer şi mi-a îndesat-o sub braţ. Am plecat acasă şi am ascuns-o sub pat. Era doar 7 martie. Abia a doua zi urma să eliberez cadoul superb către biata mamă. Şi l-am eliberat… Am uitat să spun că a costat şi o bască de bani. Cam o sută şi ceva de lei… în anul 1987. Mama n-a fost prea încîntată de cadou. N-a zis nimic care să mă ofenseze. A luat păsărelul şi l-a plasat pe servanta din sufragerie. A stat acolo cîteva zile. Apoi a început să zboare prin alte locuri mai obscure. Pînă a ajuns într-un colţ neluminat, rămînînd acolo o lungă perioadă de timp. Mai dădeam peste barza aia din cînd în cînd. Era urîtă cu draci. Nu-mi imaginam cum putusem să cumpăr aşa ceva.

Fiind un psiholog amator, am ajuns la concluzia că aventura asta mi-a cam pus capac în legătură cu alegerea cadourilor. Uitîndu-mă în urmă, îmi dau seama că alegerile mele ulterioare n-au fost mai inspirate. Aproape întotdeauna am dat buză cînd venea vorba despre alegerea vreunui cadou doar de capul meu.

De ceva timp mi-am spus că trebuie să mă tratez. Şi m-am întors către lucrurile simple. Anul ăsta m-am aruncat la nişte mărţişoare micuţe şi simple. Fără înflorituri şi alte complicaţii. Fără lebede şi alte păsărele.

Dar pentru doamnele şi domnişoarele blogolumii trimit mărţişorul de mai jos.

Doar am zis că încerc să mă tratez!

*sursă foto

Dacă aş întîlni un broscoi de aur care să se ofere să îmi îndeplinească o dorinţă, doar peştişorul auriu umblă cu cîte trei variante între solzi, i-aş cere să-mi dea un paşaport magic al vinului pentru două persoane. Şi a doua zi să mă îmbarc într-o aeronavă şi să plec însoţit către un colţ de lume. Aş alege ca primă destinaţie Argentina. În prima noapte ne-am îmbăta cu un vin argentinian gros, rubiniu şi cu multe grade. Apoi ne-am uita la cupluri zvelte dansînd tango, învelite într-o lumină plăpîndă de seară umedă, şi am regreta puţin că n-am urmat vreodată cursuri de dans. Am mai destupa încă o sticloanţă şi am lasa deoparte regretele pînă în zori. Apoi am coborî pe Avenida Independencia, în timp ce soarele abia se dezmeticeşte. Am privi cum oraşul îşi urneşte corpul pentru încă o zi zgomotoasă. Şi, ca un făcut, în aceeaşi zi vom merge la un meci Boca-River, unde o să ne ningă cu papelitos şi scorul va fi egal 4-4. Şi vom trăi aşa încă o săptămînă, cu vin, fripturi de vită şi nopţi nedormite, pînă cînd ne vom plictisi şi vom ridica ancora spre Chile. Unde o vom lua de la capăt cu leneveala şi degustarea, vorba vine, vinului local.

Şi asta ar fi doar în prima parte a anului, cînd în Europa este frig şi viţa de vie doarme buştean. Ne-am pierde timpul pînă pe la jumătatea anului prin Nappa Valley şi Australia, după care am ateriza prin Portugalia, mahmuri şi cu feţe fericite.

N-am neglija nici Spania. Dar apoi, prin august, Franţa ne va ameţi. Aici vom sta cel mai mult. Ne-am închiria o căsuţă înconjurată de dealuri luminoase şi vom adulmeca mirosul boabelor de strugure în timp ce se maturizează.

Dimineţile le vom petrece în pat, cu fereastra larg deschisă, invitînd înăuntru mirosul proaspăt de flori şi fructe. Vom sorbi din ceşti de cafea imense şi colorate, pînă ne vom reveni din mahmureală. Iar după prînz o vom lua de la capăt, dezbrăcînd alte sticle de vin. În fiecare zi experimentînd un alt soi, niciodată acelaşi.

Iar cînd toamna se va lăsa peste dealurile provensale, vom pluti către locuri stropite de ape mediteraneene. Vom mai zăbovi prin insulele greceşti, luînd la puricat producţia autohtonă de vinuri. O vom lăsa, totuşi, mai uşor. Şi ce e prea mult strică, m-a învăţat prin pruncie tataie. Crăciunul ne va surprinde acasă, într-un decor siropos de sezon, cu zăpadă, brad îmbodobit, veselie, cu Sinatra în boxe şi cu cîte o cană de vin fiert (cum altfel!) în mîini.

Oare cer prea mult?

*sursa foto

*sursa foto2

Un nene ne sfătuia acum ceva vreme să renunţăm o perioadă la televizor, iar viaţa ne va părea altfel. Am făcut eu experimentul. E delicios. Cam de vreo cîteva săptămîni nu mai sînt la zi cu actualităţile. Nu mai ştiu nimic despre pesedei sau flăcărui violet prezidenţiale. Sînt ocupat rău de tot şi îmi este foarte bine aşa. Din cînd în cînd mai ajunge şi la mine vreo noutate mai jucăuşă. Mai îmi şopteşte cîte unu pe twitter despre cine ştie ce năzdrăvănie, cum e treaba asta nouă cu Ponta preşedinte pesedist. Îmi scuip în sîn şi trec mai departe.

Avea dreptate băsălu`. E bine fără televizor! Adio încrîncenare cotidiană. Şi ce rost are ca după o zi de muncă să vii acasă şi să te încordezi şi mai tare căscînd gura la nişte specimene care mimează inteligenţa şi decenţa? Îi invit să se ducă pe canal, împreună cu dejecţiile zilnice ale cetăţii.

Am cărţile în dreapta, împreună cu un pahar de licoare. E drept, mai am şi eu scăpările mele. Makavelis e unul dintre exemplele acestei săptămîni. L-am făcut arogant, apoi am vorbit în particular şi treburile s-au calmat oarecum. Mi-a mai transmis el un mesaj mai pe urmă. Unul nereuşit şi fără haz. Se poate scrie despre orice şi în orice fel. Dar eşti în regulă, puştiule!

E duminică şi mai am cîteva firimituri de săptămînă rămase. Le înghesui într-un colţ de farfurie şi le înfulec fără remuşcări. De-ar fi mai multe! Dar e bine şi aşa.