Anul ăsta am făcut şi eu un efort, cumpărînd mărţişoare tuturor prezenţelor feminine din apropierea mea. Noroc că nu-s multe. Nu-s un bărbat înclinat spre gesturi pline de galanterie. Pînă de curînd fentam cu măiestrie sărbătorile lui martie. Cred că mi se trage din primii ani de viaţă.

Ţin minte că pe la 7-8 ani am băgat mîna în borcanul cu bani, cu gîndul să cumpăr ceva frumos pentru mama. Şi m-am dus ţintă la magazinul cu vaze şi figurine din porţelan. Mama era pe vremea aia pasionată de cristaluri şi obiecte din porţelan. Şi am intrat hotărît în magazin. Şi m-am uitat în stînga, apoi în dreapta. Apoi iar în stînga, şi iar în dreapta. Vaze, vaze, peşti, balerina. Ştiţi balerina aia cu braţele deschise şi cu sînii la vedere! Nu arăta rău, dar era deja în vitrina mamii. Am trecut mai departe, la pelicani, cuci şi alte păsări. Şi am stat pe acolo vreo jumătate de oră fără să cumpăr nimic. Am mai ieşit pe afară, că deja mă luase cu ameţeli. La un moment dat, o babă a venit să-mi dea cu oţet pe la tîmple, aşa de palid eram. Pînă la urmă am reintrat în magazinul cu cioburi, am ales o lebădă, parcă, de o urîţenie aproape perfectă. Tanti vînzătoare, în halat albastru proletar, mi-a împachetat-o într-o hîrtie de parizer şi mi-a îndesat-o sub braţ. Am plecat acasă şi am ascuns-o sub pat. Era doar 7 martie. Abia a doua zi urma să eliberez cadoul superb către biata mamă. Şi l-am eliberat… Am uitat să spun că a costat şi o bască de bani. Cam o sută şi ceva de lei… în anul 1987. Mama n-a fost prea încîntată de cadou. N-a zis nimic care să mă ofenseze. A luat păsărelul şi l-a plasat pe servanta din sufragerie. A stat acolo cîteva zile. Apoi a început să zboare prin alte locuri mai obscure. Pînă a ajuns într-un colţ neluminat, rămînînd acolo o lungă perioadă de timp. Mai dădeam peste barza aia din cînd în cînd. Era urîtă cu draci. Nu-mi imaginam cum putusem să cumpăr aşa ceva.

Fiind un psiholog amator, am ajuns la concluzia că aventura asta mi-a cam pus capac în legătură cu alegerea cadourilor. Uitîndu-mă în urmă, îmi dau seama că alegerile mele ulterioare n-au fost mai inspirate. Aproape întotdeauna am dat buză cînd venea vorba despre alegerea vreunui cadou doar de capul meu.

De ceva timp mi-am spus că trebuie să mă tratez. Şi m-am întors către lucrurile simple. Anul ăsta m-am aruncat la nişte mărţişoare micuţe şi simple. Fără înflorituri şi alte complicaţii. Fără lebede şi alte păsărele.

Dar pentru doamnele şi domnişoarele blogolumii trimit mărţişorul de mai jos.

Doar am zis că încerc să mă tratez!

*sursă foto

Dacă aş întîlni un broscoi de aur care să se ofere să îmi îndeplinească o dorinţă, doar peştişorul auriu umblă cu cîte trei variante între solzi, i-aş cere să-mi dea un paşaport magic al vinului pentru două persoane. Şi a doua zi să mă îmbarc într-o aeronavă şi să plec însoţit către un colţ de lume. Aş alege ca primă destinaţie Argentina. În prima noapte ne-am îmbăta cu un vin argentinian gros, rubiniu şi cu multe grade. Apoi ne-am uita la cupluri zvelte dansînd tango, învelite într-o lumină plăpîndă de seară umedă, şi am regreta puţin că n-am urmat vreodată cursuri de dans. Am mai destupa încă o sticloanţă şi am lasa deoparte regretele pînă în zori. Apoi am coborî pe Avenida Independencia, în timp ce soarele abia se dezmeticeşte. Am privi cum oraşul îşi urneşte corpul pentru încă o zi zgomotoasă. Şi, ca un făcut, în aceeaşi zi vom merge la un meci Boca-River, unde o să ne ningă cu papelitos şi scorul va fi egal 4-4. Şi vom trăi aşa încă o săptămînă, cu vin, fripturi de vită şi nopţi nedormite, pînă cînd ne vom plictisi şi vom ridica ancora spre Chile. Unde o vom lua de la capăt cu leneveala şi degustarea, vorba vine, vinului local.

Şi asta ar fi doar în prima parte a anului, cînd în Europa este frig şi viţa de vie doarme buştean. Ne-am pierde timpul pînă pe la jumătatea anului prin Nappa Valley şi Australia, după care am ateriza prin Portugalia, mahmuri şi cu feţe fericite.

N-am neglija nici Spania. Dar apoi, prin august, Franţa ne va ameţi. Aici vom sta cel mai mult. Ne-am închiria o căsuţă înconjurată de dealuri luminoase şi vom adulmeca mirosul boabelor de strugure în timp ce se maturizează.

Dimineţile le vom petrece în pat, cu fereastra larg deschisă, invitînd înăuntru mirosul proaspăt de flori şi fructe. Vom sorbi din ceşti de cafea imense şi colorate, pînă ne vom reveni din mahmureală. Iar după prînz o vom lua de la capăt, dezbrăcînd alte sticle de vin. În fiecare zi experimentînd un alt soi, niciodată acelaşi.

Iar cînd toamna se va lăsa peste dealurile provensale, vom pluti către locuri stropite de ape mediteraneene. Vom mai zăbovi prin insulele greceşti, luînd la puricat producţia autohtonă de vinuri. O vom lăsa, totuşi, mai uşor. Şi ce e prea mult strică, m-a învăţat prin pruncie tataie. Crăciunul ne va surprinde acasă, într-un decor siropos de sezon, cu zăpadă, brad îmbodobit, veselie, cu Sinatra în boxe şi cu cîte o cană de vin fiert (cum altfel!) în mîini.

Oare cer prea mult?

*sursa foto

*sursa foto2

Un nene ne sfătuia acum ceva vreme să renunţăm o perioadă la televizor, iar viaţa ne va părea altfel. Am făcut eu experimentul. E delicios. Cam de vreo cîteva săptămîni nu mai sînt la zi cu actualităţile. Nu mai ştiu nimic despre pesedei sau flăcărui violet prezidenţiale. Sînt ocupat rău de tot şi îmi este foarte bine aşa. Din cînd în cînd mai ajunge şi la mine vreo noutate mai jucăuşă. Mai îmi şopteşte cîte unu pe twitter despre cine ştie ce năzdrăvănie, cum e treaba asta nouă cu Ponta preşedinte pesedist. Îmi scuip în sîn şi trec mai departe.

Avea dreptate băsălu`. E bine fără televizor! Adio încrîncenare cotidiană. Şi ce rost are ca după o zi de muncă să vii acasă şi să te încordezi şi mai tare căscînd gura la nişte specimene care mimează inteligenţa şi decenţa? Îi invit să se ducă pe canal, împreună cu dejecţiile zilnice ale cetăţii.

Am cărţile în dreapta, împreună cu un pahar de licoare. E drept, mai am şi eu scăpările mele. Makavelis e unul dintre exemplele acestei săptămîni. L-am făcut arogant, apoi am vorbit în particular şi treburile s-au calmat oarecum. Mi-a mai transmis el un mesaj mai pe urmă. Unul nereuşit şi fără haz. Se poate scrie despre orice şi în orice fel. Dar eşti în regulă, puştiule!

E duminică şi mai am cîteva firimituri de săptămînă rămase. Le înghesui într-un colţ de farfurie şi le înfulec fără remuşcări. De-ar fi mai multe! Dar e bine şi aşa.

Şi munţii ţin loc de energizant. Cînd eşti obosit, cu ochii sparţi de oboseală, o imagine ca aceasta te trezeşte.

Parcă te răcoreşti instantaneu. Simţi aerul munţilor în nări, iar mirosul nobil de capitală, ce persistă în haine, începe să se evapore. Execuţi o recapitulare rapidă a drumeţiilor montane şi constaţi că au fost prea puţine. Parcă ar mai fi intrat în albumul cu poze încă vreo două duzini de bătături provocate de urcuşuri abrupte.

O oprire scurtă în lungul drum spre casă. Timp în care naşul adună cîteva bucăţi de munte la pachet, în telefonul modest din buzunar.

Un şuierat scurt şi plictisit, aruncat de locomotiva electrică, iar Buşteniul rămîne-n urmă. Mecanicul trenului este vesel.

Efectul munţilor fumegători, desigur!

Cînd completam rubricile obligatorii pentru a deschide prăvălia blogului, aveam intenţia să scriu chestiuni personale. Despre lucruri privite prin sticla fumurie ce-mi stă în faţa ochilor. O perioadă nici n-am avut o pagină “Despre mine“. Nu mi se părea necesară, crezînd că textele mele vorbeau în numele meu şi despre mine. Au trecut ceva luni bune de la primele rînduri încropite şi ferecate de declanşarea butonului publish. Şi îmi place să cred că în dezvoltarea acestui colţ virtual numit alphablog, am rămas pe drumul stabilit la început. Nu am deviat şi nu am încercat să copiez. Nici nu-mi stă în fire. În întunericul băncilor şcolare eu eram cel plagiat în foile extemporalelor. Întotdeauna am încercat ca blogul să fie despre mine, chiar dacă au fost subiecte pe teme politice, sociale sau dacă am scris despre cărţi sau filme gustate.

Unii cataloghează blogurile după anumite criterii. Ionuţu, de exemplu, le aranjează după succesul de care se bucură, arătîndu-şi afecţiunea pentru mediocrii ce rîd sincer de succese călduţe. Şi un succes înseamnă pentru ei un text lucrat cîteva ore sau chiar zile, care stîrneşte reacţii surprinzătoare şi măgulitoare. Şi eu mă regăsesc în această grupă.

Eu le cataloghez după modul în care autorii lor se oglindesc în luciul textelor scrise. Eu aş împărţi blogurile în două categorii:

1. Bloguri “Despre mine“
2. Celelalte.

Majoritatea blogurilor pe care le frecventez se încadrează în prima categorie. Şi sînt cîteva cu adevărat excepţionale pe care le-am adăugat în coloana din dreapta a paginii. Îmi place să-mi parfumez dimineţile, după-amiezile sau serile cu scrierile lor. Pentru mine asta înseamnă un blog. Ştiu, s-au inventat o grămadă de criterii după care se poate însemna un blog. De nişă, de marketing, de şi de. Sînt unii care şi-au făcut din etichetarea aceasta un adevărat job blogosferic şi privesc superior orice altă opinie contrară. Nu pot decît să le spun baftă în continuare.

Mai ieri am citit pe blogul trilematic o iniţiativă ciudată. Acum să-mi spună cineva, cine şi-ar pune o chestie d-aia pe blogul său? Cum am spus-o şi într-un comentariu la articolul semnalat, mie îmi este prea drag blogul ăsta pentru a agăţa un asemenea panou greţos şi plin de ură. Parcă seamănă extrem de mult cu un afiş pus într-o vitrină din perioada interbelică în care se anunţă “Nu servim evrei“. E doar un exemplu despre ce nu aş vrea să mai citesc pe bloguri. E drept că şi pe zoso.ro nu găseşti mesaje diferite. Acelaşi tip de flegme, doar ambalate mai sărăcăcios. Dar asta este o altă discuţie ce-l include pe nenea zoso.ro. Un personaj pe care eu îl găsesc simpatic prin lipsa umorului şi excesul de aroganţă emanate. Şi nu ascund faptul că de multe ori am intrat de bunăvoie în contre cu personajul lui Vali Petcu. Dar am făcut-o cu plăcere şi fără ură. Un motiv ar fi şi acela că niciodată Zoso nu se ridică la fineţea comentariilor mele şi atunci îl privesc de sus. Da, mai sînt şi eu arogănţel din cînd în cînd. Dar acţiuni de genul celor iniţiate de Mircea Popescu le consider pestilenţiale şi fără nici o legătură cu ideea de blog în care cred eu.

Încă un motiv să savurez textele scrise de oamenii frumoşi pe care îi colecţionez în blogroll. Sînt blogurile “Despre mine” şi nu despre alţii, pe care le inspir pînă mă îmbăt.

Şi beţia asta e tare plăcută!

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?

Rotocoale de fum. Fum alburiu şi parfumat. Un parfum dulceag, respirabil. Paharele se gînguresc unele în altele, ciripind plăcut. Ding, ding şi urări de bine. Deasupra clădirilor se înalţă aburi groşi şi veseli. Sînt respiraţiile sănătoase ale clădirilor. Sînt la fel ca respiraţiile mele în gerul dimineţii. Nici o diferenţă. Patul încă nu şi-a răcit aşterunturile mototolite de corpurile noastre în noaptea trecută. Cu regret l-am lăsat în urmă.

Un pahar de vin, un fum aromat, o mîncare rustică şi delicioasă. Rîsete, zgomote sticloase şi ora închiderii. Dar doar pentru încă o zi. Mîine urmează acelaşi dans. Azi e doar o mică aniversare.

Dom` Boghi, dom` Zizzou, nu mai trageţi! Sînt eu, căţelu` Alpha! Mă ciuruiţi!

Or tras băieţii ăştia în mine cu leapşa despre cărţile copilăriei din toate poziţiile, iar acu` trebuie să răspund. Şi cum e duminică dimineaţa şi îmi beau cafeaua, ca de obicei, zic că nu e un moment mai bun pentru o retrospectivă a personajelor literare din vremea copilăriei. O să încep de la cap la coadă.

10. Gerda din Crăiasa Zăpezilor. Fetiţa temerară care luptă pînă la capăt pentru salvarea iubitului Kay. Cît de romantic!

9. Clara Sesemann din Heidi, fetiţa munţilor. Fetiţa aia blondă şi bolnăvicioasă, care se transformă în gagicuţă mişto pe pajiştile Alpilor elveţieni.

8. Croitoraşul cel Viteaz. Nici acum, după 20 de ani, n-am reuşit să stîrpesc şapte muşte dintr-o lovitură. Era meseriaş!

7. Iedul cel mic din Capra cu trei iezi. Şi nici mă-sa nu e rea. O Victoria Lipan de origine animală. I-a arătat ea lupului! Împreună ocupă locul 7.

6. Ahile. Era aproape perfect. Păcat de călcîiul ăla reumatic. Oare ce-o fi fost în capul maică-sii Thetys, de nu s-a gîndit la treaba asta, cînd l-a îmbăiat în Styx?

5. Harap Alb. Că era prieten cu toată lumea, iar la sfîrşit a făcut petrecere mare.

4. Contele de Monte Cristo aka Edmond Dantes. O lecţie despre supravieţuire şi răzbunare.

3. Mica Sirenă. Foarte sexy tipa. Păcat că a sfîrşit-o aşa! Cred că am şi plîns puţin la final.

2. Prîslea cel Voinic. Le-a arătat el zmeilor.

1. Heracle aka Hercule în mitologia greacă tradusă de romani. Da` mie tot Heracle îmi vine să-i zic. Cel mai mare atlet al tuturor timpurilor. Cred că îi făcea pe Tarzan, Rahan, Bruce Lee şi Cichicean în acelaşi timp. Hahahaha.

Şi ar mai fi cîteva figuri importante. Dar dacă-s doar zece locuri, cam astea ar fi. Ştiu că leapşa asta a umblat ceva pe bloguri pînă acum, aşa că invit pe oricine doreşte să o preia.

Poftiţi! Intraţi! Bine aţi venit! Eu voi locui în gura dumneavoastră în următoarele… să zicem, 30 de minute (asta am adăugat-o eu). Ce problemă aveţi? Hmmm. Cam urîtă carie. Va trebui să scoatem nervul măselei. O să dureze un pic. Dar faceţi-vă comod. Staţi să vă aranjez şi tetiera scaunului. E mai bine?

Şi m-am aşezat comod. Atît cît am putut, ca un om ce n-a dat pe la dentist decît de două ori în ultimii 20 de ani. Şi astea în ultimul an. Aşa îmi trebuie dacă mi-a trebuit porumb prăjit. Am aflat că treaba pute cam nasol în privinţa osului meu masticator. Şi trebuie masacrat.

Aşa, aveţi probleme de sănătate?

Cine? Eu? Păi… nu prea. De ce?

O să vă fac o anestezie locală. Vă e frică de injecţii?

Ăăăăăăă! Păi ca orice om normal. O să doară chiar aşa tare? Probabil faţa mea cerea asemenea întrebări. Sau e un chestionar standard şi eu, ca un om nedus la dentist, nu îl cunosc.

Vă doare?

….uuuu. Femeia avea o mînă vîrîtă între dinţii mei. Puţintică înţelegere, vă rog.

Acum?

Aaaaa…uuuu. Gaaaa! Adică mă durea.

O să vă fac o injecţie în gingie. Aşa, o mică pişcătură. Apoi o să amorţească tot.

Injecţie în gingie? Ce urît sună. Dar n-am zis nimic. Ştie femeia ce face. Cred. Şi a fost doar o pişcătură. Urmează apoi o serie întreagă de întrebări. Probabil să mă ţină de vorbă şi să amorţesc mai rapid. Aflu că mi-a dat doar o jumătate de doză. Să vedem cum reacţionez. Aşteptăm.

Cum e? Simţiţi ceva?

Aşa puţin. Parcă începe.

Mai aşteptăm puţin şi apoi, zdrang, începe semipareza. Încep să vorbesc ca Stalone. Şi dentista ocupă în întregime gura mea. Tampon de vată, freze şi alte ustensile care îţi înfioară urechile.

Să ţineţi cu dreapta aspiratorul de salivă!

Aspirator de salivă? Ce drăguţ! Iată cum am intrat în rolul unui bătrînel care mai are puţin şi se îneacă în propiul scuipat, aşteptînd să fie schimbat de asistenta Anemona. Neapărat cu decolteu generos. Şi aspiratorul începe să rîşcîie în gura mea, în timp ce eu stau cu gura larg deschisă. Nu simt aproape nimic. Freze, spatule, la naiba cu voi! Poa` să-mi scoată măseaua cu totul. Mi-a amorţit şi jumătate de nas.

Închid ochii şi plec în altă parte. Femeia îşi face treaba. Forează în măseaua mea ca la balamuc. O dată, de două ori, de zece ori, de douăzeci de ori. Aceeaşi mişcare către creierul meu inert. Acele-pansament intră şi ies din gura mea cu voluptate. Mi-o penetrează ca cei mai mari futaci. Apoi polizor sau cum s-o numi. Jiiiiiiiiiiiii. Cu jumătate de nas simt mirosul osului încins de metal.

Mai avem puţin şi terminăm. Dar să vedem dacă mai sîngerează. Aşa e. Acum sîntem împreună. Facem, vedem, mai avem puţin. Aşa-s oamenii ăştia cu halatul alb. Ei fac toată treaba, dar te implică şi pe tine în acţiune. Chiar dacă tu stai doar cu gura deschisă, cu burta spintecată sau cu craniul la vedere şi aştepţi să-şi îndeplinească opera.

*****

Gata! Dar trebuie să mai veniţi şi săptămîna viitoare să finalizăm lucrarea.

Aha! ..ine! Vorbesc ca Harvey Two Face. Îmi mai lipseşte doar moneda din mînă.

…Apoi m-am dus să mă tund.

Ianuarie este luna mea. E luna în care m-am născut. Mi-aş fi dorit să fi fost adus pe lume într-o zi de vară, iar majoratul să-l fi făcut undeva la iarbă verde. Un pic de ghinion aici. Dar nu regret nimic, totuşi. Îmi aduc aminte cu o plăcere autentică orgia bahică de la 18 ani, cînd mi-am îmbătat toţi invitaţii de la petrecere undeva într-o clădire cu destinaţie sportivă de sub Tîmpa. Fete şi băieţi şi-au împletit minţile în cîteva ore, reuşind să-şi împletească şi limbile între ei. S-au privit stingheri a doua sau a treia zi, şi-au dat cîte o palmă peste umăr şi şi-au zis “lasă, că eram beţi”. Şi au rămas doar amici. Atît de înecată cu alcool a fost petrecerea mea de 18 ani. Pînă şi pereţii camerelor chefului au suferit din cauza asta, fiind acoperiţi cu pete fine de şampanie roz. Şi apoi rozul a fost la modă, îmbrăcînd fundurile nervoase ale fetelor de liceu. Îmi place să cred că eu am dat tonul, cu acel spumant buclucaş din miez de noapte.

Da, ianuarie este începutul. Începutul meu. Începutul sezonului de tenis, cînd jucătorii şi jucătoarele de tenis se duelează, sub cerul clar al Australiei, pentru primul titlu de Grand Slam. Cînd meciurile se joacă în dimineţile mele, cu becurile nocturnei aprinse. Iar noaptea mea este dimineaţa lor. Iar taraflexul este verde şi plăcut ochiului. În ciuda frigului, îmi iubesc luna.

Treizeciul meu se apropie. Îl primesc calm şi fără teamă. Mi-am descoperit, cu surprindere, undeva în mine nevoia de retrospectivă a celor aproape treizeci de ani pe care i-am trăit. Şi sînt mai liniştit. Nu-s dezamăgit de ei. Puteau fi mai bogaţi şi mai piperaţi. Îmi place mîncarea condimentată. Dar chiar şi aşa, anii mei au fost gustoşi şi plini. Şi nu regret nimic. Aş fi un mucea, în prag de 30 de ani, dacă aş regreta ceva ce face parte din mine. Îmi e cald şi bine, chiar dacă afară se pune din nou de o iarnă scurtă. Sînt doar la jumătatea drumului şi partea interesantă abia acum începe.

E ianuarie. Luna mea.