După ce am venit din vacanţă am descoperit un proiect foarte tare despre Braşov.

Se numeşte Oraşul Memorabil şi vi-l recomand cu cea mai mare căldură.

Mie mi-a stîrnit pofta de a atenta la fotografiile familiei.

Toamna stă în prag. Ieri am văzut copaci încărunţiţi şi bătuţi de un vînt mai aspru decît în urmă de o săptămînă. E vîntul acela blajin de august, care atunci cînd se joacă printre frunze îţi transmite o căldură odihnitoare pe obraz. Iar frunzele aproape bătrîne şi tari cîntă o bossa nova, strunite de vînticelul meu preferat.

Ieri nu l-am mai simţit pe străzile Braşovului. Cred că a plecat, lăsîndu-şi locul fratelui său mai nărăvaş şi impulsiv, vîntul de septembrie. Şi copacii au început să-i simtă lipsa.

Treaba faină la un concediu de două săptămîni e că, la revenire, îl mai duci cu tine proaspăt cel puţin încă o săptămînă. Te surprinzi privind în gol şi rememorînd ceea ce ai trăit cu cîteva zile în urmă. Celebra formulare „săptămîna trecută pe vremea asta eram pe plajă, pe munte,  pe bicicletă, etc”. Şi cînd nu îţi petreci vacanţa pe aici, prin România, ai şanse să trăieşti mult mai multe experienţe plăcute care estompează amarul celor nereuşite, pe care nu prea poţi să le eviţi oriunde ai merge.

Ei, a trecut şi săptămîna de tranziţie. Am revenit şi cu picioarele pe pămînt la figurat, nu doar la propriu. Spuneam că mi-a fost dor de oraşul meu. Cu toate neajunsurile sale, şi sînt şi ele destul de multe, oraşul ăsta este minunat. Şi pe aici, pe blog, am fost destul de nedrept cu Braşovul meu, fiind mai tot timpul absent din articolele publicate. Sper că o să mă revanşez cumva în următoarea perioadă.

Artistu spunea la o postare de aici de săptămîna trecută că şi-a petrecut vacanţa pe la Mangalia şi ce nasol a fost. A fost, de asta nu mă îndoiesc. Acum vreo doi ani am mai petrecut şi eu pe litoralul nostru cîteva zile şi nu cred că s-a schimbat mare lucru de atunci. Şi mi-am promis că n-o să mai calc pe acolo în următoarele cinci cincinale. Nu-mi pot oferi nici o secundă de relaxare vacanţele petrecute în locuri inundate de mulţimi unsuroase şi de sezon de la noi.

Dar, da, am revenit pe aici de tot.

Subsemnatul Alfa Căţel Purcel, declar pe proprie răspundere că în noaptea de sîmbătă spre duminică, în dreptul frumosului sediu al Partidului Democrat Liberal din Braşov, am suprins un grup reacţionar care desena cuvinte instigatoare la violenţă împotriva statului. Rog să luaţi măsuri pentru neutralizarea răufăcătorilor. Textul a fost scris, în mod ostentativ, cu vopsea de culoare roşie. Este mai mult decît evident că infractorii fac parte din subversivul Partid Social Democrat. Nu există nici un dubiu în privinţa asta. De aceea solicit scoaterea sa în afara legii.

Apreciez promptitudinea angajaţilor primăriei, care au înlăturat într-un timp atît de scurt, şi într-o zi de duminică, acest mesaj care aduce un grav prejudiciu comunităţii braşovene.

Cu stimă,

Un om de bine al Braşovului.

Nu l-am mai întîlnit de cîteva săptămîni pe nenea ce hrăneşte porumbeii din parc, în mijlocul dimineţii. Nici porumbeii nu au mai ieşit la vînătoare de seminţe şi firimituri presărate de trecători binevoitori. Totul e alb şi rece. Rastelul masiv pentru biciclete este îngropat în zăpadă. Poate să se mai odihnească încă vreo cîteva săptămîni. Băncile-s zgribulite şi părăsite. Un strat fin de zăpadă îngheţată le acoperă scîndurile maronii.

E o mică parte din iarna oraşului meu: parcul gol.

Aceasta a fost o leapşă primită de la Vave. Cine mai vrea să ne trimită vederi cu oraşul său înzăpezit?

Îmi amintesc cu drag de duminicile petrecute în apartamentul părintesc nu foarte mare. De plopii care se foiau necontenit în faţa ferestrelor, sîcîiţi de jocul vînturilor bîrsene. Ţin minte că în perioada copilăriei toamna era bogată şi lungă, ce zăbovea printre blocurile cartierului muncitoresc pînă în preajma zilei Sfîntului Andrei. Duminicile erau speciale pentru că doar ele ne lipseau de drumul către şcoală, sîmbetele fiind şi ele lucrătoare pentru toţi. Eram copii şi ne stătea mintea mai mult la joacă.

Şi duminica aceea începuse la fel ca celelalte. Nimic special. Sau poate era ceva altfel. Era mai linişte decît de obicei. Probabil aşa îmi amintesc eu acum, influenţat de evenimentele ce au urmat. Maşinile se împerecheau la cîteva minute pe şoseaua din faţa balconului. Mă trezisem destul de devreme, din cauza luminii vesele de afară. Zilele precedente fuseseră mai mohorîte, anunţînd inevitabila apropiere a iernii. La ora nouă eram deja în bucătărie pentru micul dejun, în timp ce radioul reda programul obişnuit de duminică dimineaţa. Şi minutele au trecut în acest ritm liniştit, ca într-o reluare a unei zile obişnuite. Mama deschisese uşa balconului pentru a invita în cameră aerul plăcut de noiembrie. Un aer cald care mă chema afară. Am ieşit în balcon pentru a fotografia atmosfera ce învăluia blocurile inestetice. Vînt uşor de toamnă şi LINIŞTE. O linişte ce lăsa să vină din depărtare, din direcţia Bucureştiului, un zumzet, un murmur aproape imperceptibil. Curios, am rămas acolo pe pragul înalt al uşii balconului, pe jumătate ieşit în afară. Din cauza plopilor aliniaţi de pe marginea şoselei, nu reuşeam să văd ce provoca acel murmur care se amplifica în fiecare minut. Devenise aproape un vuiet. Şi am rămas acolo, mirat de nefirescul ce începea să cuprindă acel început de zi. Apoi am văzut un grup de oameni care venea într-un ritm pe jumătate leneş dinspre capătul cartierului. Mi s-a părut ciudată scena, fiindcă bărbaţii mergeau pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar, aşa cum era normal. De după plopi am zărit vreo treizeci de inşi ce păşeau umăr la umăr, unii îmbrăcaţi în haine de stradă, unii acoperiţi cu salopete de un albastru spălăcit precum cea a tatălui meu.

M-a cuprins un soi de nelinişte amestecată cu teamă. Nu ştiam ce se întîmplă exact. Am fugit către bucătărie să-mi chem părinţii pentru a le arăta descoperirea făcută. Iniţial am fost tratat cu neîncrederea obişnuită a părinţilor, dar i-am convins să mă urmeze. Ajunşi în balcon, strada era şi mai animată. Primii pietoni neobişnuiţi ajunseseră în dreptul balconului, iar în spatele lor defilau încă vreo cîteva sute de feţe încruntate. Toată strada era ocupată acum de-a latul, încît nici o maşină nu mai putea să-şi facă loc printre oameni. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Apoi au început să strige, la început doar cîţiva, pentru ca în cîteva secunde aproape toţi să se sincronizeze: Veniţi cu noi! Veniţi cu noi! Se uitau către balcoane, astfel mi-am dat seama că se refereau la noi. La părinţii mei şi la ceilalţi privitori ce populau balcoanele blocurilor din jur. Nu ştiam unde se duceau, dar îndemnul era unul ademenitor. De pe marginea străzii unii se alăturau grupului. Alţii din balcoane, ridicau cîte un pumn în aer şi scandau alături de protestatari. Doar atît. Hoţii! Hoţii! Se trecuse la alt registru, iar şarpele uman părea să nu se mai sfîrşească. Trecuseră vreo 10 minute şi strada era la fel de înţesată de chipuri din ce în ce mai schimonosite de ură. Strigătele erau amplificate de ecourile ce se jucau între blocurile cu zece etaje de peste drum. Totul se transformase într-un torent asurzitor. Eram fascinat de această scenă la care eu primisem bilet în primul rînd pe mijloc. Aş fi dorit să nu se mai termine. Dar strada începea să se golească. Asfaltul uscat începea să iasă din nou la iveală. Am mai rămas acolo, în buza balconului, pînă la ultimul protestatar. Torentul a început să se stingă, metamorfozîndu-se într-un vuiet, apoi într-un murmur, pentru a pieri în acelaşi zumzet de la început.

Totul se petrecuse în cîteva zeci de minute. Alte cartiere urmau să fie încinse de acelaşi foc. Avea să se strige mai apoi Jos Ceauşescu şi să se cînte Deşteaptă-te Române. Pe strada mea era din nou linişte, aceeaşi linişte înşelătoare de la începutul dimineţii. Aceasta mai avea să ne bîntuie încă doi ani. Atunci a fost 15 noiembrie 1987.

Cum ar fi viaţa fără CET?

via V.F.C.

O fo` sau no fo` întîlnirea blogărilor una reuşită? Io zic c-o fo`! Pentru mine a fost prima de acest gen. Au fost ceva omuleţi la lunga masă din Dean`s Irish Pub. Şi din păcate nu am putut socializa decît cu o parte. Mister Cătălin ne-a făcut o surpriză şi a venit şi el să ne mai zică ceva din Toma Caragiu. Ei, nu chiar! Luana e la fel de zăpăcită şi în realitate. Ceea ce-i un lucru bun! Iar nea Marius Ola e un fan înrăit al platformei Blogger. Apropo de Blogger, s-au sacrificat lacrimi pentru absenţa neacceptabilă a lui Zamolxe. Maestre, data viitoare să îţi cumpărăm bilet de avion pentru întîlnire, c-au rămas bani de la nota de plată (de fapt, i-am lăsat chelnerului pe toţi)! Hehehe! În rest, s-a discutat cu voce mai ridicată din cauza boxelor zgomotoase, nu că s-ar fi certat careva. Ionuţu şi “maharajahul” bloagelor (o fo` şi el prezent) au tras împreună din pipa păcii. Îmi pare rău că n-am reuşit să schimb mai mult de două vorbe cu Cătălin Crăciun, dar n-au intrat toate blogmeet-urile în sac. Am auzit că ai propus şi tu un GrillMeet! Poate până atunci să ne întîlnim mai des. Poate facem cîte un karaoke şi să ne maltratăm puţin urechile. Hai, fără timiditate! Promit să încep eu primul.

Levente are pozele de ieri aici.

Să aveţi o duminică plăcută şi nişte haine groase. Iar a nins.

Read More

Scotocesc de vreo zece minute prin sertarele dulapului albastru după ceva verde. Pe rînd, am scos cinci tricouri, trei pulovere, patru perechi de pantaloni, o mînă de şosete şi două de boxeri. Nici o bucată n-are pic de verde în ţesătură. Ştiam eu că verdele e noul roz în toamna asta. Şi mai sînt doar două zile pînă la întîlnire. Deja mintea îmi zburdă pe pereţi la o soluţie şuie şi care să nu poată fi pusă în practică. Aş putea să cumpăr nişte carne de la Luca, s-o gătesc şi mă transform la propriu într-un omuleţ verde. Neah! Sau să vin gol puşcă, garnisit doar cu o frunză verde în dreptul şmecheriei. Dar cum nici frunzele nu mai sînt verzi, iar foile de viţă pentru sarmale sînt rezervate perioadei sărbătorilor, pică şi varianta asta.

Aşa că voi renunţa la obiectul vestimentar verde şi voi veni îmbrăcat cu ce-o fi. O să beau ceva bere şi o să mă pun pe trăncănit în cel mai blînd stil irlandez.

Aşa că pe sîmbătă la şapte seara în Dean`s Irish Pub.

Sláinte!

Şi a mai trecut un sfîrşit de săptămînă. Cu soare şi voie bună, aşa cum îmi place. E curios cum visăm la locuri îndepărtate şi pline de bucurie, dar neglijăm ceea ce se află la îndemînă. Probabil că mulţi au vizitat zona Bran-Moeciu, admirînd frumuseţea locurilor. Nu departe de aceasta i-am întîlnit sora geamănă, dar neglijată şi aproape virgină. Fără drumuri asfaltate şi cu case aruncate pe cîte un vîrf de deal parcă la întîmplare. Un loc retras şi plin de farmec.

Dar pînă ajungi la lumină, pădurea îţi aşterne înainte un drum forestier îngust şi moale. Şi copaci cu forme interesante.

Apoi nori poznaşi ce ascund pentru cîteva clipe soarele.

Şi fire de fum ce îşi desfac ghemurile peste peisaj.

Izolare.

Şi ceva pentru prînz. Mă rog, aproape cină.

În Ţara Bîrsei.

L.E. Şi sînt o grămadă de locuri ca acestea, necunoscute turistului de uichend. Mă întreb oare cum o fi mai bine? Să rămînă aşa  anonime (doar vizitate din cînd în cînd de către zăpăuci dornici de aventură) sau să fie populate de gloatele urbane dotate cu grătar, baxuri de bere şi ritmuri orientale în difuzoare?