Nu l-am mai întîlnit de cîteva săptămîni pe nenea ce hrăneşte porumbeii din parc, în mijlocul dimineţii. Nici porumbeii nu au mai ieşit la vînătoare de seminţe şi firimituri presărate de trecători binevoitori. Totul e alb şi rece. Rastelul masiv pentru biciclete este îngropat în zăpadă. Poate să se mai odihnească încă vreo cîteva săptămîni. Băncile-s zgribulite şi părăsite. Un strat fin de zăpadă îngheţată le acoperă scîndurile maronii.

E o mică parte din iarna oraşului meu: parcul gol.

Aceasta a fost o leapşă primită de la Vave. Cine mai vrea să ne trimită vederi cu oraşul său înzăpezit?

Îmi amintesc cu drag de duminicile petrecute în apartamentul părintesc nu foarte mare. De plopii care se foiau necontenit în faţa ferestrelor, sîcîiţi de jocul vînturilor bîrsene. Ţin minte că în perioada copilăriei toamna era bogată şi lungă, ce zăbovea printre blocurile cartierului muncitoresc pînă în preajma zilei Sfîntului Andrei. Duminicile erau speciale pentru că doar ele ne lipseau de drumul către şcoală, sîmbetele fiind şi ele lucrătoare pentru toţi. Eram copii şi ne stătea mintea mai mult la joacă.

Şi duminica aceea începuse la fel ca celelalte. Nimic special. Sau poate era ceva altfel. Era mai linişte decît de obicei. Probabil aşa îmi amintesc eu acum, influenţat de evenimentele ce au urmat. Maşinile se împerecheau la cîteva minute pe şoseaua din faţa balconului. Mă trezisem destul de devreme, din cauza luminii vesele de afară. Zilele precedente fuseseră mai mohorîte, anunţînd inevitabila apropiere a iernii. La ora nouă eram deja în bucătărie pentru micul dejun, în timp ce radioul reda programul obişnuit de duminică dimineaţa. Şi minutele au trecut în acest ritm liniştit, ca într-o reluare a unei zile obişnuite. Mama deschisese uşa balconului pentru a invita în cameră aerul plăcut de noiembrie. Un aer cald care mă chema afară. Am ieşit în balcon pentru a fotografia atmosfera ce învăluia blocurile inestetice. Vînt uşor de toamnă şi LINIŞTE. O linişte ce lăsa să vină din depărtare, din direcţia Bucureştiului, un zumzet, un murmur aproape imperceptibil. Curios, am rămas acolo pe pragul înalt al uşii balconului, pe jumătate ieşit în afară. Din cauza plopilor aliniaţi de pe marginea şoselei, nu reuşeam să văd ce provoca acel murmur care se amplifica în fiecare minut. Devenise aproape un vuiet. Şi am rămas acolo, mirat de nefirescul ce începea să cuprindă acel început de zi. Apoi am văzut un grup de oameni care venea într-un ritm pe jumătate leneş dinspre capătul cartierului. Mi s-a părut ciudată scena, fiindcă bărbaţii mergeau pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar, aşa cum era normal. De după plopi am zărit vreo treizeci de inşi ce păşeau umăr la umăr, unii îmbrăcaţi în haine de stradă, unii acoperiţi cu salopete de un albastru spălăcit precum cea a tatălui meu.

M-a cuprins un soi de nelinişte amestecată cu teamă. Nu ştiam ce se întîmplă exact. Am fugit către bucătărie să-mi chem părinţii pentru a le arăta descoperirea făcută. Iniţial am fost tratat cu neîncrederea obişnuită a părinţilor, dar i-am convins să mă urmeze. Ajunşi în balcon, strada era şi mai animată. Primii pietoni neobişnuiţi ajunseseră în dreptul balconului, iar în spatele lor defilau încă vreo cîteva sute de feţe încruntate. Toată strada era ocupată acum de-a latul, încît nici o maşină nu mai putea să-şi facă loc printre oameni. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Apoi au început să strige, la început doar cîţiva, pentru ca în cîteva secunde aproape toţi să se sincronizeze: Veniţi cu noi! Veniţi cu noi! Se uitau către balcoane, astfel mi-am dat seama că se refereau la noi. La părinţii mei şi la ceilalţi privitori ce populau balcoanele blocurilor din jur. Nu ştiam unde se duceau, dar îndemnul era unul ademenitor. De pe marginea străzii unii se alăturau grupului. Alţii din balcoane, ridicau cîte un pumn în aer şi scandau alături de protestatari. Doar atît. Hoţii! Hoţii! Se trecuse la alt registru, iar şarpele uman părea să nu se mai sfîrşească. Trecuseră vreo 10 minute şi strada era la fel de înţesată de chipuri din ce în ce mai schimonosite de ură. Strigătele erau amplificate de ecourile ce se jucau între blocurile cu zece etaje de peste drum. Totul se transformase într-un torent asurzitor. Eram fascinat de această scenă la care eu primisem bilet în primul rînd pe mijloc. Aş fi dorit să nu se mai termine. Dar strada începea să se golească. Asfaltul uscat începea să iasă din nou la iveală. Am mai rămas acolo, în buza balconului, pînă la ultimul protestatar. Torentul a început să se stingă, metamorfozîndu-se într-un vuiet, apoi într-un murmur, pentru a pieri în acelaşi zumzet de la început.

Totul se petrecuse în cîteva zeci de minute. Alte cartiere urmau să fie încinse de acelaşi foc. Avea să se strige mai apoi Jos Ceauşescu şi să se cînte Deşteaptă-te Române. Pe strada mea era din nou linişte, aceeaşi linişte înşelătoare de la începutul dimineţii. Aceasta mai avea să ne bîntuie încă doi ani. Atunci a fost 15 noiembrie 1987.

Cum ar fi viaţa fără CET?

via V.F.C.

O fo` sau no fo` întîlnirea blogărilor una reuşită? Io zic c-o fo`! Pentru mine a fost prima de acest gen. Au fost ceva omuleţi la lunga masă din Dean`s Irish Pub. Şi din păcate nu am putut socializa decît cu o parte. Mister Cătălin ne-a făcut o surpriză şi a venit şi el să ne mai zică ceva din Toma Caragiu. Ei, nu chiar! Luana e la fel de zăpăcită şi în realitate. Ceea ce-i un lucru bun! Iar nea Marius Ola e un fan înrăit al platformei Blogger. Apropo de Blogger, s-au sacrificat lacrimi pentru absenţa neacceptabilă a lui Zamolxe. Maestre, data viitoare să îţi cumpărăm bilet de avion pentru întîlnire, c-au rămas bani de la nota de plată (de fapt, i-am lăsat chelnerului pe toţi)! Hehehe! În rest, s-a discutat cu voce mai ridicată din cauza boxelor zgomotoase, nu că s-ar fi certat careva. Ionuţu şi “maharajahul” bloagelor (o fo` şi el prezent) au tras împreună din pipa păcii. Îmi pare rău că n-am reuşit să schimb mai mult de două vorbe cu Cătălin Crăciun, dar n-au intrat toate blogmeet-urile în sac. Am auzit că ai propus şi tu un GrillMeet! Poate până atunci să ne întîlnim mai des. Poate facem cîte un karaoke şi să ne maltratăm puţin urechile. Hai, fără timiditate! Promit să încep eu primul.

Levente are pozele de ieri aici.

Să aveţi o duminică plăcută şi nişte haine groase. Iar a nins.

Scotocesc de vreo zece minute prin sertarele dulapului albastru după ceva verde. Pe rînd, am scos cinci tricouri, trei pulovere, patru perechi de pantaloni, o mînă de şosete şi două de boxeri. Nici o bucată n-are pic de verde în ţesătură. Ştiam eu că verdele e noul roz în toamna asta. Şi mai sînt doar două zile pînă la întîlnire. Deja mintea îmi zburdă pe pereţi la o soluţie şuie şi care să nu poată fi pusă în practică. Aş putea să cumpăr nişte carne de la Luca, s-o gătesc şi mă transform la propriu într-un omuleţ verde. Neah! Sau să vin gol puşcă, garnisit doar cu o frunză verde în dreptul şmecheriei. Dar cum nici frunzele nu mai sînt verzi, iar foile de viţă pentru sarmale sînt rezervate perioadei sărbătorilor, pică şi varianta asta.

Aşa că voi renunţa la obiectul vestimentar verde şi voi veni îmbrăcat cu ce-o fi. O să beau ceva bere şi o să mă pun pe trăncănit în cel mai blînd stil irlandez.

Aşa că pe sîmbătă la şapte seara în Dean`s Irish Pub.

Sláinte!

Şi a mai trecut un sfîrşit de săptămînă. Cu soare şi voie bună, aşa cum îmi place. E curios cum visăm la locuri îndepărtate şi pline de bucurie, dar neglijăm ceea ce se află la îndemînă. Probabil că mulţi au vizitat zona Bran-Moeciu, admirînd frumuseţea locurilor. Nu departe de aceasta i-am întîlnit sora geamănă, dar neglijată şi aproape virgină. Fără drumuri asfaltate şi cu case aruncate pe cîte un vîrf de deal parcă la întîmplare. Un loc retras şi plin de farmec.

Dar pînă ajungi la lumină, pădurea îţi aşterne înainte un drum forestier îngust şi moale. Şi copaci cu forme interesante.

Apoi nori poznaşi ce ascund pentru cîteva clipe soarele.

Şi fire de fum ce îşi desfac ghemurile peste peisaj.

Izolare.

Şi ceva pentru prînz. Mă rog, aproape cină.

În Ţara Bîrsei.

L.E. Şi sînt o grămadă de locuri ca acestea, necunoscute turistului de uichend. Mă întreb oare cum o fi mai bine? Să rămînă aşa  anonime (doar vizitate din cînd în cînd de către zăpăuci dornici de aventură) sau să fie populate de gloatele urbane dotate cu grătar, baxuri de bere şi ritmuri orientale în difuzoare?

Umezeală. Miros de ceară arsă. Stînci vechi cioplite de vechii locuitori ai cetăţii. Frunze jilave. Întuneric. Lanterne. Mister. Trecut. Camarazi. Cîteva cuvinte ce mi se rostogolesc către vîrful limbii cînd mă gîndesc la un loc special al copilăriei. Un loc pe care l-am descoperit datorită curiozităţii noastre de drăcuşori liberi ai anilor 90.

Am fost sub Turnul Alb. Şi nu o dată. Castelul, aşa cum îl numeam, ne-a vrăjit în pragul clasei a cincea. Pe atunci era o ruină. Goală şi fără uşi. Trebuia să te cocoţi pînă la prima fereastră îngustă pentru a-i admira interiorul chiuretat. Doar zidurile umplute de riduri refuzau să moară. Dar spaţiul nostru preferat l-am descoperit după ce am călărit turnul preţ de cîteva ore, la coborîrea povîrnişului Warthe. La baza stîncii pe care se odihneşte turnul medieval, am găsit o grotă. O deschidere zăbrelită doar pe jumătate, grilajul fiind rupt cîndva de o putere herculeană. Obişnuiţi cu cele din cartier, din apropierea Dealului Melcilor, ce se înfundau după cîţiva metri de explorare, am pătruns fără teamă în pînza neagră a gurii scobite-n piatră. Şi am mers cîţiva metri, pînă ne-am dumirit că treaba nu e aşa simplă. Era a naibii de adîncă. A doua zi am revenit, dotaţi cu  sendvişuri, lanterne şi lumînări şterpelite din bufetele părinţilor. Şi am descoperit un spaţiu fascinant.

Îmi iubesc oraşul duminica dimineaţa. Lumina soarelui cade într-un mod special pe ferestrele camerelor, de parcă şi stăpînul luminii îţi lasă cîteva clipe de răgaz în cea de-a şaptea zi, destinată odihnei. Încă din primii ani ai copilăriei, petrecută într-un apartament muncitoresc cu vedere la Calea Bucureşti, atmosfera duminicilor era una specială. În timpul săptămînii maşinile, care îşi întretăiau firele imaginare ale rutelor sub fereastra camerei mele, erau primadonele spectacolulul stradal. Zgomotul motoarelor autohtone, aproape toate erau Dacii sau Oltcituri, înghiţea toată liniştea care ar fi dorit să pună stăpînire pe şosea. Nu avea nici o şansă să triumfe în faţa tehnologiei. Duminica, în schimb, primele ceasuri luminate erau ocupate doar de zgomotul frunzelor de plop, stărnite de vînticelul jucăuş.

Mă scot din sărite mîzgălelile hidoase de pe clădirile oraşului. Fel şi fel de de însemne mai mult sau mai puţin stilizate ne rănesc privirile în fiecare zi. Îmi explodează capul cînd văd cîte o clădire din centrul istoric al Braşovului, proaspăt renovată şi imediat mîzgălită de nişte “artişti” de două parale.

Mîine va avea loc BlogMeet Braşov #4. Am fost anunţat de către băieţii de la brasovblog.net. Din păcate nu voi fi prezent, avînd o nuntă la care voi participa. De altfel, evenimentul ăsta mă împiedică să particip şi la crosul de mîine dimineaţă, organizat de Hospice Casa Speranţei în Parcul Nicolae Titulescu de la ora 9.00.

Pentru detalii referitoare la întîlnirea blogărilor din Braşov intraţi pe brasovblog.net, căruia îi voi face loc în blogroll (poate aveţi şi un banner) împreună cu alte bloguri din Braşov.

Sper ca întîlnirea cu numărul cinci nu se va lăsa mult aşteptată, iar atunci să ne întîlnim puţin altfel şi într-un cadru inedit. Că tot e vară, poate facem un GrillMeet Braşov. Doar o idee.

Să aveţi poftă de multă distracţie. Eu o să încerc să fur mireasa.