N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

O ţară de copii. Cam asta este România. Ne plac tătucii. La ei ne raportăm atunci cînd ne formăm opiniile. Îi divinizăm şi nu-i contrazicem. Niciodată.

Tătucul tău a făcut ceva rău. A furat!

Ei, sigur a avut el un motiv serios s-o facă. Şi, chiar şi aşa, nu-i singurul care a făcut chestia asta.

Dar a înjurat o femeie!

Era şi el nervos. Şi o fi fost fufa aia de vină.

Dar a bătut un copil!

Nici nu vreau să iau în calcul aşa ceva. Şi poate că puţoiul l-a înjurat.

Dar a violat!

Nu există. El e cel mai bun.

Dar a trimis în lagăre milioane de oameni!

Numa` ţigani şi evrei. Numa` duşmani de clasă. Şi-au meritat-o.

Dar a omorît milioane de oameni!

Ăia nu erau oameni. Nu meritau să existe.

*****

Doi tătuci celebri în istorie:

Iosif Vissarionovici Stalin (6 decembrie 1878 – 5 martie 1953)

Adolf Hitler (20 aprilie 1889 – 30 aprilie 1945)

Never underestimate the power of denial

E interesant cum tupeul este una dintre cele mai importante arme ale dialogurilor zilelor noastre. Nu contează că tu eşti o persoană limitată dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă tu tocmai pe acela mizezi pînă la spargerea balonului umplut cu venin.

Exemple:

1. Pe FTW a apărut o discuţie despre un articol scris de Adrian Năstase în Jurnalul Naţional. Am spus-o acolo şi o repet şi aici. Mi se pare penibil ca un politician care a gîtuit presa în perioada guvernării sale, să se folosească de aceasta tocmai pentru a ataca guvernarea acestor zile. Adică atunci aveai greaţă de eventualele critici ale ziarelor la adresa guvernului condus de tine, dar acum tu faci acelaşi lucru cu ajutorul paginilor pe care le blamai în urmă cu cinci ani.

2. Acelaşi lucru şi în cazul jurnaliştilor care înfierează persoane publice pentru trecutul familiilor lor. Domnul Cornel Nistorescu atacă acţiunile rudelor unor persoane publice clamînd lipsa bunului simţ, domnia sa uitînd episodul accidentului rutier în care a încălcat orice regulă de bun simţ, escaladînd scuarul din mijlocul şoselei pentru a se urca cu roţile bolidului de zeci de mii de euro peste doi tineri care circulau regulamentar.

3. Şi ca să închei în cheie blogheristică, aş mai aminti de un personaj al blogosferei care fabrică în fiecare săptămînă textuleţe despre şoferi proşti întîlniţi pe şoselele patriei, în timp ce el, ca un prostănac, nu reuşeşte să abordeze o curbă, intrînd sub roţile unui tir cu o viteză sub 100 km/h. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă pe cealaltă bandă nu s-ar fi aflat un tir, ci un automobil? Cu toate astea, n-are nici o jenă, vorbind despre “şoseaua înclinată” sau “nu sînt eu de vină, ci curba”. Mai nou, specimenul se declară un specialist al şoselelor.

Sînt doar cîteva exemple despre tupeul jegos care ne agresează în fiecare zi.

Pe vremea cînd toamna încă mai rîdea ca o copilă ingenuă, fără pic de răutate, Cătălin a scris un pamflet la adresa lingăului internaut generic. Despre tipul ăla care pupă mîna conaşului de fiecare dată, indiferent ce prostie scoate pe gură, şi scuipă pe mormîntul oricărei persoane ce a avut vreodată neobrăzarea de a pune la îndoială spusele sau faptele stăpînului. Ar trebui să urmeze o continuare a interviului cu nenea zombi. Apropo, Cătălin, o mai faci? I-am spus că a fost elegant în pamflet, zugrăvind un lingău umil şi ostenit de atîta muncă. Nu ştiu în ce regiune a Blogostanului îşi ţine el blogul, dar lingăul internaut nu este niciodată umil cu alte persoane, el fiind serviabil doar în faţa boiernaşului virtual. Şi fiindcă domnul Cătălin ne-a oferit o descriere aproape fidelă a ţuţărului blogosferic, eu vin să-i completez tabloul cu o schiţă a Boiernaşului Virtual. Ăla care beneficiază de pupăturile dulci în dos.

1. Boiernaşul virtual ştie tot. Aşa că nu are rost să încerci să-i demonstrezi contrariul. Dacă te pune michiduţă s-o faci, eşti prost. Dacă eşti femeie, de cele mai multe ori, pe lîngă proastă, mai eşti curvă, analfabetă şi ţi-o tragi pe castraveţi muraţi în oţet. Şi ăia borşiţi.

Internetul e populat de tot felul de idioţi care-şi dau cu părerea prin subsolurile articolelor de pe bloguri sau site-uri de ştiri. Azi m-am amuzat de unele comentarii rîgîite la articolul ăsta. Tot un idiot ca ăştia mi-a zis odată, într-o cîrciumă insalubră din centrul Braşovului, o poveste despre el. Sau mi s-a părut! Oricum, iat-o mai jos.

Duc mai departe subiectul din articolul trecut despre revistele femeieşti pentru bărbaţi. Din perioada în care problema noastră cea mai mare o reprezentau coşurile, ne puneam întrebarea “CUM?”. Cum să o cucereşti pe colega cu codiţe din banca a doua de la perete? Cum s-o scoţi la cofetărie pe bruneţica aia mai dezvoltată din clasa a VIII-a C? Cum faci să o abordezi pe tipa drăguţică ce stă mai retrasă la majoratul prietenului tău cel mai bun? Şi întrebarea asta ne stă pe cap cam de fiecare dată cînd trebuie s-o luăm de la început într-ale amorului. La pubertate, în adolescenţă, în facultate sau la locul de muncă.  În cele ce urmează vă ofer 10 sfaturi care o vor duce pe bunăciunea aia după care salivaţi de 9 săptămîni şi jumătate direct în patul vostru. Sau, mă rog, în patul de cămin supraetajat, după caz. Deci:

Mai devreme, săptămîna asta, citeam în carneţelul virtual al Luanei despre personajele feminine din filmele “la modă” americăneşti. Cum duduile virtuale ar trebui să ofere modele de comportament pisicesc duduilor cuprinse de meandrele concretului (nea Nelu n-a stat degeaba 10 ani la cîrmă). Şi ziceam în subsolul articolului cu pricina că aceeaşi abordare o au şi revistele sau site-urile pentru femei. Titluri de genul “Cum să-ţi educi bărbatul” găseşti aproape în fiecare ediţie. Că dacă nu faci aşa, atunci vei avea o viaţă plină de eşecuri. Bărbatul va face doar ce doreşte el, desconsiderînd dorinţele tale, dragă cititoare. Aşa că educă-ţi animăluţul din dormitor.  Pentru că… nu-i aşa(?!)… bărbatul nu este o fiinţă evoluată din punct de vedere social. Are nevoie de îndrumare şi educaţie. El a fost crescut de lupi pînă la vîrsta de 18 sau 20 de ani, cînd pică în mîinile tale magice, ce-l vor şlefui pînă la strălucire. Dintr-un pietroi inestetic tu îl vei transforma într-un diamant de două catralioane de carate. Cam ăsta e stilul abordat prin revistele şi saiturile “glossy”.

De dimineaţă am reuşit să îmi cumpăr un exemplar din Cotidianul lui Nistorescu. Curiozitate. Am trecut peste micul şoc al preţului cam exagerat: 2 lei. Am ajuns la conţinut. Subţirel. Cîteva articole lăbărţate pe cîte două pagini. Le-am fuşărit repede.

Am rămas mai mult timp la pagina a noua, unde am găsit articolul ăsta. Un articol  acceptabil dacă ar fi fost publicat într-o altă eră, cea a autostrăzilor. Mi se pare cam deplasat să aduci în discuţie modalităţi de taxare a traficului pe autostrăzi, cînd ne lipseşte tocmai baza materială: autostrăzile. Astfel, am rămas sub impresia că pagina s-a cam mîzgălit degeaba, autorii marşînd la găinaţul scos pe gură de Berceanu, un ministru care visează taxe pentru autostrăzi inexistente.

În rest, mai nimic de lecturat. Un ziar subţire din toate punctele de vedere şi foarte scump. Dar poate asta o fi strategia pentru scoaterea din groapă a Cotidianului! Pagini şi articole puţine, preţ mare.

O strategie pentru deces!

Niciodată n-am înţeles foamea asta după senzaţional, ce macină stomăcelele nenilor şi tantilor ce lucră ca ziarişti în ţărişoara noastră dulce şi inocentă. Mai ales în presa sportivă, că pe mine asta mă interesează şi îndurerează în acelaşi timp. FC Timişoara elimină Sahtior Doneţk din Liga Campionilor, dar jurnaliştii se dau de ceasul morţii să afle în ce minut al meciului a leşinat Marian Iancu. Şi cu ce săruri l-a înviorat Răzvan Lucescu. Senzaţional!!!! Gata, am înţeles! Iancu este o domnişoară de pension, slabă de înger, iar Răzvan este un cavaler gata să sară în ajutorul plăpîndei fiinţe. Şi asta e una dintre ultimele reuşite ale breslei cu pix şi carneţel.

Vineri, 10 iulie. Undeva la graniţa dintre Spania şi Franţa, nişte băieţi pe biciclete se luptă cu primele urcuşuri serioase din Pirinei. Tour de France, mon amour! Eu mă lupt să ajung acasă, din Bucureşti.

Ora 15.00

Undeva pe Magheru, gust rapid o bucată de pizza şi o bere văduvită de alcool. Încerc să găsesc ceva interesant prin Gazeta Sporturilor. Degeaba. Parcă s-a transformat într-o Libertatea sportivă. Numai despre fotbal în toate paginile. De fapt, despre vorbele din fotbal. Acţiunea sportivă lipseşte.