M-aş putea numi Hanibal Aioanei, tînăr promiţător, 25 de ani, absolvent de Drept, facultate privată, momentan angajat ca barman la un local ieftin de cartier, fan wrestling care mai trage pe nară din cînd în cînd.

Aş putea fi o blondă senzuală, Erica, 1.75 înălţime,  22 de ani, studentă la Relaţii Internaţionale, model la o agenţie de provincie, ce îşi face veacul prin cluburile din Braşov şi care nu face sex decît dacă este implicată într-o relaţie serioasă, dar se mai prosteşte cu orale uneori.

Aş putea să mă numesc Georgel Coastă, zis şi Stafie. Îmi place manele şi băutele cu prietenii. Am fost la bulău acu’ vreo 8 ani pentru că am făcut bani falşi la o imprimantă color Canon, pe care am vrut să-i schimb în piaţa de legume. Da’ m-a prins garcea. De 3 ani lucrez la supermarketu’ Luca din cartier. Locuiesc cu părinţii.

Aş putea să fiu fotbalist în Liga a 2-a, Seria 1, pe nume Petrică, să mă îmbrac de la D&G şi să am cîteva tatuaje ca Mutu. M-aş plimba cu romanul Idiotul de Dostoevsky în geanta de fiţă, cumpărată înainte de criză după ce am văzut-o în Men’s Health. Acu’ mi-e cam nasol, că s-a desfiinţat echipa unde jucam şi m-am transferat la Building Vînju Mare. Salariu de mizerie.

Ghici care dintre superbele exemplare aş putea fi!

Ce ar mai fi?

A, da! Urăsc:

- minciuna, dar doar atunci cînd nu este minciuna mea

- proastele, dar doar atunci cînd nu sînt chiar atît de fraiere încît să se culce cu mine; în rest le iubesc

- telenovelele, dar dacă pică vreo păsărică mă uit şi la astea

Şi ar mai fi, da’ nu mai am chef să enumăr că a început Diaconescu pe OTV.

…sau poate nu-s deloc aşa! Hmmm!

Poate că…

M-am născut într-o seară grea de ianuarie. Una friguroasă şi cu zăpadă din belşug. E una dintre primele amintiri despre mine pe care mi le evocă ai mei părinţi. Era o zăpadăăăăă…. Iarna lui 1981. Am venit şi eu pe lume după cîteva încercări reuşite şi nedorite ale tatălui meu. Fratele  meu s-a născut în prima jumătate a deceniului opt. Un deceniu care începuse promiţător, amăgindu-i pe tinerii acelei perioade. Pînă şi ai mei îşi amintesc cu plăcere de acea perioadă. A fost una a libertăţilor, cum nu mai fusese alta în viaţa lor. În cele din urmă, s-a închis împreună cu barierele din ce în ce mai numeroase de la sfîrşitului anilor 70. Obosită de avorturile clandestine, mama s-a hotărît să nască un al doilea copil. Adică eu. Şi am venit pe lume, aşa cum spuneam mai sus, într-o noapte friguroasă a lunii ianuarie 1981. Întîmplarea a făcut să mă nasc în aceeaşi zi cu tinerescul Nicolae Ceauşescu. Mama n-a reuşit să mă mai ţină încă vreo zece minute, ca să îmi celebrez ziua naşterii în 27 ianuarie. Acum, după un grup de ani după fericita mea naştere, aş spune că a procedat cum trebuie. M-am născut cu cordonul ombilical în poziţia ştreangului. Mai aveam încă puţin şi ziua mea de naştere ar fi coincis cu cea a decesului. Cu un minut înainte de miezul nopţii am urlat şi eu pentru prima dată. Era un strigăt sănătos, doar eram un bebeluş zdravăn de 4,5 kg. Femeia care mi-a făcut respiraţia gură-la-gură, în primele momente ale existenţei mele, a devenit ulterior naşa mea de botez. O răsplată prea mică pentru isprava sa.

N-avea să rămînă pentru mult prin preajmă. În `83 avea să emigreze în Germania, împreună cu soţul său sas şi cei trei copii. Ulterior am primit felicitări de ziua mea şi, din cînd în cînd, pachete cu diferite dulciuri nemţeşti.

Prima mea amintire se leagă de chipul său. Aveam vreo doi ani şi mă jucam cu fratele meu, mai în vîrstă cu şapte ani. La un moment dat m-a călcat pe unul dintre ciorapi, care îmi atîrna pe laba piciorului. M-am împiedicat, căzînd cu barba de marginea fotoliului din cameră. M-am dus plîngînd către naşa mea, pentru alinare. E prima mea amintire vizuală. Înainte de episodul acesta mai există gustul pereţilor din camera pătuţului, pe care îl savuram pe ascuns, după cum mi-au dezvăluit părinţii ulterior. Şi acum încă mai simt pe limbă gustul vopselei galbene din pruncie.

Apoi a urmat copilăria. Cu verile petrecute la ţară, în casa bunicilor. Şi cîte 10-12 zile trăite pe litoralul românesc, împreună cu părinţii şi frate-miu. Cu iernile alunecoase pe derdeluşurile descoperite prin cartier. Dealul Melcilor era o binecuvîntare şi, în acelaşi timp, o provocare. Urmele rebele de pe genunchii mei stau mărturie.

Am trăit schimbările sociale din preajma anului 1990. Chiar şi acum le am proaspete în memorie. Memoria e una dintre înzestrările pe care le posed. Reuşesc să ţin minte întîmplări şi chipuri vechi de cîţiva zeci de ani, chiar dacă niciodată nu-mi propun treaba asta. Pur şi simplu mi se întîmplă. Dacă m-aş întîlni în acest moment cu fetiţa de care eram îndrăgostit în grădiniţă, aş recunoaşte-o. Am o memorie fotografică. O chema Raluca. Şi mă îndrăgostisem de ea pentru că aşa credeam că trebuie să se întîmple. Un băiat trebuie să iubească o fată încă de la vîrsta aia. Pe vremea aceea iubirea însemna împreunarea mîinilor minuscule de copii. Atingerea asta însemna împlinirea. Nimic mai mult. Nu ştiam ce e acela sărut. Pe atunci aveam doar dorinţa de a avea pe cineva de seama mea. Şi mîna ei era de ajuns.

Şi aş continua aşa în sute de rînduri. Mi-e dor de perioada copilăriei şi adolescenţei. Am o grămadă de amintiri pe care ar trebui să le imprim pe hîrtie. Mi-e teamă să nu se piardă. Chiar şi cu memoria mea fotografică, simt cum unele imagini îmi scapă deja. Precum fotografiile ce se decolorează în contact cu apa. De curînd am început să scriu despre anii aceia. Încă nu ştiu ce va ieşi. Sper să se nască ceva demn de publicat. Aş vrea s-o numesc Fiii ploii, indiferent ce va ieşi. Vreau s-o eliberez din interiorul meu. Simt cum povestea asta mă macină şi nu mai are răbdare. Ar vrea să iasă la lumină.

E doar o mică parte Despre mine.

________________________________

Contact la:

alpha[punct]underdog[at]gmail[punct]com