Despre cum m-am săturat de gargara zilelor noastre

E dureros să trăieşti în România. Pentru mine, cel puţin, este dureros. Ştiţi, cînd mi-am făcut blogul ăsta, să tot fie vreo doi ani jumătate, aveam impresia că intru într-o lume fără sfori sau poteci trasate cu mare grijă de către o mînă invizibilă. Oricine putea să-şi facă blog în cinci minute, iar zece minute mai tîrziu să-şi publice ultimul gînd care-i frămîntase fruntea. Am fost atunci fermecat. M-am aruncat fără reţineri în marea aceasta virtuală de păreri autentice. N-a trecut mult timp şi am descoperit că blogosfera nu este decît o copie a lumii din spatele ferestrelor. Chiar una mult mai feroce, brutală, falsă, decît cea pe care o trăim departe de tastele calculatoarelor.

Cu toate astea n-am renunţat să citesc bloguri sau platforme de bloguri, încercînd să caut păreri şi personalităţi cît mai autentice. Sau ceea ce am considerat eu că ar fi autentic. M-am împăcat oarecum cu această abordare. Bineînţeles că pe parcursul acestui drumeag am întîlnit şi putregaiuri. Ca în orice societate bolnavă şi cu şanse mici de scăpare, există anumite personaje nocive care răzbesc şi ajung posesori de influenza, după cum atît de bine a numit-o Zamo aici. Eu i-aş compara pe cei care clamează influenza într-un mod atît de obsesiv cu şobolanii purtători ai bacilului Yersin, adepţii lor fiind în rolul puricilor care împrăştie ciuma prin toate colţurile pămîntului.

Dar nu doar blogosfera este singura infestată. Ea doar urmează modelul societăţii româneşti, ruptă în două şi apoi în mii de bucăţele irelevante şi care n-au vreun ţel.

Intelectuali care s-au plasat în faţa gardului sînt obsedaţi de ceea ce ar fi trebuit să facă acum 20-30 de ani şi n-au fost în stare să facă. Încearcă acum să recupereze în van decalajul, precum o echipă de fotbal care a pierdut meciul oficial cu 0-10 dar rămîne singură pe teren pentru a egala. Tribunele sînt goale, iar adversarii nici măcar vestiarele nu le mai ocupă. Pleşu şi Liiceanu organizează întîlniri simandicoase pentru a-şi limpezi trecutul tulbure, dar ignoră cu bună ştiinţă prezentul care ne otrăveşte. Sînt obişnuiţi s-o facă. La fel au tăcut şi în perioada comunismului. Acum nu vorbesc despre ceea ce e dureros, anormal, bolnav, aruncîndu-se în bătălii mărunte care nu au nici un scop. Nu-i exclus ca peste vreo cîţiva ani să aplaude o eventuală condamnare a regimului pe care îl trăim bine în aceşti ani, spunînd că ei au ştiut că a fost rău dar nu puteau să vorbească la momentul potrivit pentru că… Şi aici poate urma orice. Românul e leneş în gîndire, uită repede şi ambalajul sclipitor îi ia ochii. Ţin minte cum, prin anii 90, o mătuşă spunea despre Patapievici că le zice bine şi e „mintos”, dar dacă o întrebai despre ce a vorbit nu putea să-ţi răspundă. Îi plăcea felul său alambicat de exprimare, considerîndu-l un deziderat intangibil, dar esenţa discursului o lăsa indiferentă. Poate şi papionul era de vină. Recunosc, m-a deranjat toată această şaradă începută anul trecut la dialogul Muller-Liiceanu de la Ateneu, continuată acum prin cel pus în scenă de cuplul Michnik-Pleşu şi de polemica Patriciu-Pleşu. Am un sentiment de deşertăciune. Care e utilitatea? Care este scopul? Pentru ce dezgroapă cadavrul comunismului aceşti oameni, cînd corpul neînsufleţit al României actuale se află captiv la Cotroceni? Iar noi, proştii, de ce tot încercăm să ne găsim reperele în persoana unui tip de intelectual căruia îi lipseşte cu desăvîrşire dimensiunea socială? Care vorbeşte frumos şi găunos. Nu vreau să mă mai uit în gura lui.

Revenind la blogosferă, am început să mă cam satur de toate aceste bloguri generaliste care încearcă să reflecte ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Sînt false şi mai degrabă alterează imaginea României în ochii celor care activează în marea virtuală. Mulţi cu influenza au interese politice, fiind plătiţi pentru asta, iar alţi blogări importanţi nu bagă de seamă ceea ce se întîmplă în jurul lor. Nici de ei nu mai vreau să aud. Chiar zilele trecute am făcut curăţenie în reader, eliminînd mai mult de jumătate din blogurile pe care le urmăream. Vor mai urma şi altele. Mă doare-n cot de o versiune a unei versiuni a unui videoclip Taxi. Foarte extrem de original.

După aproape trei ani m-am săturat de citit bloguri. Consider că pierd prea mult timp cu ele. Rămîn pe lista mea doar cele care îmi oferă ceva în schimb: o recenzie de carte, o informaţie din lumea literaturii, din istorie sau ceva legat de temele acestea. Cît despre marii ‘telectuali ai zilelor noastre nici nu mai are rost să vorbesc. Şi-au pierdut orice fel de coerenţă prin alegerile făcute în ultimul deceniu. De ce să-i mai consider modele?

Am un fiu de crescut şi nişte cărţi de scris. Astea vor fi priorităţile mele. Nu-mi place ţara în care trăiesc. O consider greţoasă şi primitivă. Dar e de datoria mea să cred că ea se va îmbunătăţi în timp, poate şi cu ajutorul meu sau scrierilor mele.

 

Comments

comments

3 Comments

  1. N-avea grija, precum acesti intelectuali cu discurs gaunos si incalcit improasca un trecut care le-a format/marcat tineretea, tot astfel vor proceda si cand va fi vorba si de blamarea timpurilor acestora sinistre!
    Sper ca scrierile tale viitoare sa infrumuseteze oleaca aceasta perspectiva de timp cainesc si sa mai stearga din greata resimtita abitir ca traitor in aceasta tara! Multe “succesuri” literare!

Comments are closed.