Moartea fotoliului

De dimineaţă m-am împiedicat de un fotoliu. Scorojit, mîncat vreme, negru de prea multe mîini ce l-au îmbrăţişat timp de decenii, stătea părăsit pe trotuarul de jumătate de metru. Strada din centrul oraşului era încă pustie, iar fotoliul încă nu deranja. Abia mi-am făcut loc pe lîngă el, atingînd zidul la fel de zdrenţuros al clădirii din care, probabil, fusese evacuat. Nu te mai vrem, fotoliule. Marş afară.

Şi stătea acolo, abătut, aşteptîndu-şi moartea. Moartea fotoliului e tristă şi nu este mediatizată. Nu vezi ştiri despre fotolii care şi-au găsit sfîrşitul în mîinile degerate ale unor oameni ai străzii. Nimeni nu stă să asculte cum îi sînt frînte braţele, iar apoi puse pe foc şi încep să pîrîie. Bucată cu bucată, fotoliile devin fum. Un fum alb, ce împrăştie o aromă de ceva vechi, de demult. Doar pielea fotoliului miroase altfel. Cîrpa, care pe vremuri încălzea nenumărate şezuturi, arde în contratimp cu osul. De parcă ar spune, eu te-am făcut ceea ce ai fost, dă-mi voie să ard în ritmul meu, cu fumul meu, cu aroma mea care va deranja nasurile amărîţilor ăstora din jur. Dar lemnul nu rosteşte ceva, nu protestează, doar icneşte scurt, trosc-trosc, pînă dispare încet într-un pumn de cenuşă. A încălzit cîteva degete de cerşetori, le-a prelungit viaţa lor fără rost cu ceva. Măcar dacă ar conta asta. Că nici vieţile cerşetorilor nu sînt mediatizate, doar decesele lor provocate de ger.

Sau cele provocate de către fotoliile sinucigaşe care se aruncă de la înălţime şi zdrobesc cîte un cerşetor. Asta ar prinde un loc bun în prime-time.

Comments

comments

8 Comments

  1. Pingback: Teatrul Strada vă prezintă | alphablog.ro

  2. Interesant punctul tau de vedere si adevarat in acelasi timp. Fotoliile pe care le-am avut zac prin casele buicilor, dar inca mai tin de cald unor sezuturi din cand in cand. Nu au murit inca, insa nici viata lunga nu cred ca vor mai avea. Norocul lor este ca se tin inca in stare buna, altfel cred ca ar fi fost de mult pe foc…

Comments are closed.