Lisbethdependenţă

M-o pus gaia să mă apuc de citit arme albe. Da, aşa mi s-a spus acum vreo două săptămîni, cînd citeam într-un compartiment de tren aproape aglomerat volumul al doilea. Şi adevărul nu-i nici el prea departe. Cu puţină imaginaţie poţi să faci fluturări cu primele două volume şi să şi pui ceva muşchiuleţ pe spinare.

Dar nu ăsta este cel mai mare atu al trilogiei Millennium de Stieg Larsson. Scriitura te fură după doar cîteva pagini. Eu am cumpărat primul volum din curiozitate, în urma unei discuţii cu o doamnă estoniană care valsa cu cea mai mare graţie printre cuvintele româneşti. Într-o discuţie despre cărţi mi-a pomenit de trilogia scrisă de Stieg Larsson şi cum a devenit o obsesie pentru mama sa, care începuse să-şi piardă nopţile printre pagini. Pur şi simplu nu mai reuşea să se despartă de poveste. Şi eu, curios din fire, am picat în plasă. Hai să văd care-i faza, mi-am zis. Nu ascund că-s o moacă atunci cînd vine vorba despre romane poliţiste. Le îmbrăţişez după cîteva rînduri şi le devorez cu repeziciune. În prima noapte cu Larsson am adormit la ora trei. În a doua cred că am atins al patrulea ceas al noii zile. Chiar nu mai ştiu. Noroc că era sîmbătă noaptea, altfel plecam zombie la muncă. A treia noapte a fost mai scurtă, pentru că am şi terminat volumul de 600+ de pagini. Şi nu e nici o laudă în confesiunea asta. Chiar atît de captivat am fost, încît nici n-am simţit cum trec paginile.

Şi acum ar trebui să povestesc ceva despre ce-i înăuntru. Şi chiar nu mă lasă inima să dezvălui asta. Aş strica plăcerea celor care încă n-au arestat armele albe din librării. Doar vă avertizez că Lisbeth Salander este un personaj mortal.

Şi asta n-a fost o recenzie. Eu tocmai am terminat al doilea volum şi afurisitul de Larsson m-a lăsat cu picioarele-n aer prin nonfinalul său diabolic. Acum am nevoie de marfă nouă. Trebuie să mai prizez un volum.

*sursa foto