alphablog.ro

Am terminat ultimul volum din Millennium. Aseară mai aveam vreo două sute de pagini. Le-am consumat extrem de rapid. După final, aş spune că Larsson intenţiona să continue aventurile fetiţei care s-a jucat cu focul. Nasol. Mi-aş mai fi pierdut cîteva nopţi cu aventurile lui Kalle Blomkvist şi Pippi Langstrumpf. Dar chiar şi aşa, cercul se închide peste cele trei volume, creînd un întreg. Nu te lasă cu fundul în baltă, frustrat că n-o să mai descoperi niciodată deznodămîntul.

Povestea începe lin, cu o investigaţie despre trecut, în care este atras Mikael Blomkvist. Jurnalist căzut în dizgraţia opiniei publice din cauza unor dezvăluiri făcute în revista Millennium şi pe care nu le-a putut proba în instanţă. Astfel, ajunge condamnat la 3 luni de închisoare pentru calomnie. Angajat de bătrînul industriaş Vanger pentru investigarea unei enigme din trecutul familiei sale, Blomkvist se retrage în nord fără tragere de inimă, dar conştient că n-are nimic mai bun de făcut. Pe parcursul investigaţiei o cunoaşte pe asociala Lisbeth Salander şi apoi începe iadul, ce-şi prelungeşte tentaculele peste celelalte două volume.

Stilul scriiturii este simplu, jurnalistic. Fără înflorituri şi arabescuri literare inutile, ceea ce face ca lectura să fie una lejeră şi la foc automat. Am mai zis-o şi în articolele trecute că prima parte am dat-o gata în mai puţin de două zile. Recunosc că nu ştiu multe despre societatea suedeză, dar presupun că problemele sociale abordate în trilogie sînt reale. Violenţa împotriva femeilor este ghemul care împleteşte toată povestea. Mai sînt aruncate în scenă serviciile secrete, lacunele sistemului de asistenţă socială, traficul de persoane, pedofilie, imigraţia sau scăderea credibilităţii presei. Jurnalist de profesie, Larsson zugrăveşte în culori groteşti felul în care presa tratează cazul mediatic Lisbeth Salander în volumul Fetiţa care s-a jucat cu focul. Am perceput-o ca pe o fiară ferecată între gratii şi care înfulecă informaţiile fără a le mai mesteca în prealabil. La un moment dat chiar credeam că citesc despre vreun caz apărut în presa românească. Dar probabil că îndobitocirea presei este un proces la nivel global, nefiind doar o exclusivitate autohtonă.

În ciuda anumitor clişee uzuale în literatura de profil, povestea este una captivantă. Relatarea este lipsită de emoţie, iar personajele sînt definite prin acţiunile lor. Povestitorul nu-i judecător, ci jurnalist de clasă.

Dar am zis că n-o să mă apuc să intru în detaliile romanului. Îl recomand.