Pe vremurile în care zgîrciurile genunchilor mei suportau cam toate chinurile la care erau supuse, îmi plăcea să sar gardul. Împreună cu golănaşii cu care împărţeam cartierul, cartier ce însemna pentru noi doar vreo cîteva blocuri realizate la normă la sfîrşitul anilor 50, desfrunzeam copacii fructiferi din curţile rămase în jurul caselor nedărîmate de piticul constructor.  Limita cartierului fusese delimitată după legi necunoscute şi, pentru noi, arhaice, dar care n-au fost puse la îndoială niciodată. Ştiam doar că băieţii de peste drum de Calea Bucureşti nu făceau parte din cartierul nostru. Niciodată n-am înţeles de ce. Şi aşa, în preajma verii, prăduiam corcoduşii, cireşii şi vişinii. După care eram fugăriţi de proprietarii înfuriaţi. Vara trăgeam la meri, precum viespiile la buza paharului dulceag. Toamna era sezonul nostru preferat. Sezonul perelor senzaţionale de pe străduţa Ernest Telman, devenită după `90 Eremia Grigorescu, şi sezonul strugurilor de oriunde. Parcă aveam un radar invizibil care detecta orice boltă de viţă de vie pe o rază de cîţiva kilometri, ce se punea în funcţiune odată cu lăsarea întunericului. De parcă eram vampiri, iar sucul fructelor devenea hrana noastră. Sucul şi adrenalina fructelor interzise. Pentru că nu gustul lor ne atrăgea în mod special, ci senzaţia că executăm ceva ieşit de comun. Ceva ilegal şi curajos. Întotdeauna săream gardul, că doar nu puteam să sunăm la poartă şi să-i spunem proprietarului “ştiţi, vrem să vă prăduim mărul! Ne lăsaţi?”

Şi ne-am derulat banda copilăriei între aceste cicluri logice. Adrenalina fructelor ne călăuzea peste pragurile lunilor şi anilor. Pînă… Pînă la un moment dat, cînd ne-am oprit. Nu mai ţin minte cînd anume, dar unul dintre noi a venit cu ideea că ceea ce făceam era prostesc. Şi în scurt timp am părăsit sportul ăsta, lăsîndu-l moştenire copiilor mai mici ce ne priveau cu atenţie.

Nu ştiu dacă tovarăşii mei de atunci au continuat să practice sportul ăsta pe alte planuri, dar eu n-am renunţat. Şi am continuat să sar pîrleazul sau gardul de fiecare dată cînd am considerat că este necesar.

Florin îmi zicea mai devreme, pe un ton zeflemitor, că îmi place să sar gardul. Da, dragă Florin, sar gardul şi îmi place. Sar gardul pentru că este o activitate plăcută. Îţi antrenează simţurile şi îţi tonifiază muşchii (cei ai creierului, în cazul nostru). Ştiu că societatea în care trăim ne învaţă să respectăm gardul ce ne înconjoară şi să nu-l escaladăm niciodată. Uneori gardul imaginar chiar s-a materializat. Mai ţii minte Zidul Berlinului? Oricum, eu mă bucur că respecţi cu atîta sfinţenie zidul ce te înconjoară. O să-ţi trimit din partea cealaltă cîteva pachete de gresie, ca să-l faci mai frumos. În timpul ăsta, eu o să mai desfrunzesc nişte crengi de cireş, într-un mod cu adevărat necreştinesc.