M-am născut anticomunist

Nu sună prea bine, ştiu, dar atunci, pe vremea aia, orice întîmplare de genul ăsta stîrnea interesul întregului cartier. Începînd cu blocurile slute din preajma fabricii Metrom, pînă la străzile înguste aruncate în preajma căii ferate, toţi oamenii aflaseră că cel mai iubit dintre români urma să-şi facă drum prin cartierul lor. Eu eram mic, aproape un nasture de om, dar ţin minte aproape în întregime acea zi. Totuşi, nu mai ţin minte ce zi a săptămînii era, posibil să fi fost vineri sau sîmbătă. Poate chiar duminică, avînd în vedere că mult-iubitul obişnuia să-şi primească porţia de iubire în zile speciale. Iar omul nou era scutit de muncă în ultima zi a săptămînii. Şi ne-am strîns toţi la marginea Căii Bucureştiului. Cred că nu mai văzusem atîta lume de la manifestaţia din 15 noiembrie. Toţi erau curioşi să-l vadă. Mai puţin eu, dar chiar n-aş vrea să mă laud. Şi ne-am aşezat toţi cam de pe la ora 11 pe marginea străzii. Se vorbea că ar trebui să ajungă în cîteva zeci de minute. Nimeni nu voia să piardă momentul trecerii convoiului oficial. Şi am aşteptat acolo, la umbra plopilor zgomotoşi. Au trecut vreo două ore, timp în care oamenii deveniseră cam nervoşi. Dar ce e asta? Bătaie de joc? Ce durează atît? După ora unu rumoarea devenise neliniştitoare pentru toţi. Din întîmplare, sau poate nu, chiar cînd nemulţumirea devenise deranjantă pentru structurile otrăvite ale puterii (da, aşa de bine sună), se împrăştie zvonul că maşina Preşedintelui se afla la intrarea în oraş. Mai avea cîteva secunde şi ajungea în dreptul nostru. Atunci, ca prin minune, toţi s-au liniştit şi s-au înghesuit să prindă loc cît mai la stradă. Şi au mai aşteptat zece minute. Şi nici o maşină n-a trecut. Şi tocmai cînd concentrarea începea să se dilueze din nou, apăru o maşină neagră, străină, pe strada pustie. Apoi încă una, şi încă una. Toate fluturau cîte două steguleţe tricolore, minuscule, pe capotă. Şoseaua se populă nesperat. Toţi ne-am lungit gîturile, în aşteptarea maşinii esenţiale. Şi ea chiar apăru. Era neagră şi fără acoperiş. Din ea se vedeau clar cei doi Ceauşeşti. Ne făceau cu mîna. Atunci, plin de dispreţ, mi-am băgat degetul arătător al mîinii drepte în nas. Un gest anticomunist autentic şi recunoscut apoi de întreaga familie.

Nu că aş  vrea să mă laud, dar fiind la modă acum să fim anticomunişti, trebuie să recunosc că în acel deget în nas mi-am canalizat întreaga mea luptă anticomunistă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am fost anticomunist încă de pe vremea în care mă jucam prin şi pe lîngă placentă. Şi mi-am exprimat curajos, în gînd, credinţa mea antitotalitară încă de pe băncile grădiniţei.

Vă rog să luaţi act de acest fapt!

Comments

comments

One Comment

  1. Pingback: Tweets that mention M-am născut anticomunist | alphablog.ro -- Topsy.com

Comments are closed.