Aseară am văzut un meci special. Mi-a plăcut la nebunie să privesc lupta aceea zadarnică a jucătorilor Unirii Urziceni. Am văzut unsprezece mineri blocaţi într-o galerie subterană, luptîndu-se cu disperare să iasă la suprafaţă pentru încă o gură de aer. Nici un moment de odihnă nu şi-au acordat. Timp de 90 de minute au rîcîit cu degetele descărnate peretele de ţărînă care le stătea în faţă. După o jumătate de oră ştiau că nu vor reuşi să se salveze, dar asta nu i-a împiedicat să lupte pînă la capăt. Pînă la urmă, asta înseamnă competiţia sportivă. Lupta. Strădania de a demonstra că nu eşti mai prejos decît adversarul tău. Doar David l-a învins pe Goliat! Pentru mine a fost un meci memorabil.

Regret, în schimb, că am asistat la aceleaşi comentarii obosite ale comentatorilor ProTV. Dar trebuie să plăteşti şi un preţ pentru a asista la un spectacol agreabil. Cei doi mari comentatori au semănat foarte mult ghiolbăneii ăia care vorbesc în timpul unui film la cinema (pup-o, băăăăă!). După meci, curios, am trecut puţin pe GSP Tv să văd reacţiile. Cred că au trecut vreo şase luni de la ultima mea vizionare  a unei emisiuni “sportive” româneşti. Atunci vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Aseară vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Cred că nici n-a mai întrerupt convorbirea de atunci, iar Radu Naum nici n-a mai plecat din platou. Chiar părea puţin obosit. Am schimbat postul în secunda doi. Şi cred că nu din cauza fotbalului modest nu mai servesc meciurile Ligii 1, ci din cauza faunei care împute acest sport. Din cauza jurnaliştilor de profil a căror imaginaţie s-a oprit la  “realizarea” de emisiuni-şezători clone ale Procesului/Recursului Etapei.

Revenind la meci, cred că am văzut cea mai frumoasă înfrîngere pe care o echipă românească a suferit-o în ultima vreme. Şi sînt bucuros că am putut asista la aşa ceva.

Dacă aş întîlni un broscoi de aur care să se ofere să îmi îndeplinească o dorinţă, doar peştişorul auriu umblă cu cîte trei variante între solzi, i-aş cere să-mi dea un paşaport magic al vinului pentru două persoane. Şi a doua zi să mă îmbarc într-o aeronavă şi să plec însoţit către un colţ de lume. Aş alege ca primă destinaţie Argentina. În prima noapte ne-am îmbăta cu un vin argentinian gros, rubiniu şi cu multe grade. Apoi ne-am uita la cupluri zvelte dansînd tango, învelite într-o lumină plăpîndă de seară umedă, şi am regreta puţin că n-am urmat vreodată cursuri de dans. Am mai destupa încă o sticloanţă şi am lasa deoparte regretele pînă în zori. Apoi am coborî pe Avenida Independencia, în timp ce soarele abia se dezmeticeşte. Am privi cum oraşul îşi urneşte corpul pentru încă o zi zgomotoasă. Şi, ca un făcut, în aceeaşi zi vom merge la un meci Boca-River, unde o să ne ningă cu papelitos şi scorul va fi egal 4-4. Şi vom trăi aşa încă o săptămînă, cu vin, fripturi de vită şi nopţi nedormite, pînă cînd ne vom plictisi şi vom ridica ancora spre Chile. Unde o vom lua de la capăt cu leneveala şi degustarea, vorba vine, vinului local.

Şi asta ar fi doar în prima parte a anului, cînd în Europa este frig şi viţa de vie doarme buştean. Ne-am pierde timpul pînă pe la jumătatea anului prin Nappa Valley şi Australia, după care am ateriza prin Portugalia, mahmuri şi cu feţe fericite.

N-am neglija nici Spania. Dar apoi, prin august, Franţa ne va ameţi. Aici vom sta cel mai mult. Ne-am închiria o căsuţă înconjurată de dealuri luminoase şi vom adulmeca mirosul boabelor de strugure în timp ce se maturizează.

Dimineţile le vom petrece în pat, cu fereastra larg deschisă, invitînd înăuntru mirosul proaspăt de flori şi fructe. Vom sorbi din ceşti de cafea imense şi colorate, pînă ne vom reveni din mahmureală. Iar după prînz o vom lua de la capăt, dezbrăcînd alte sticle de vin. În fiecare zi experimentînd un alt soi, niciodată acelaşi.

Iar cînd toamna se va lăsa peste dealurile provensale, vom pluti către locuri stropite de ape mediteraneene. Vom mai zăbovi prin insulele greceşti, luînd la puricat producţia autohtonă de vinuri. O vom lăsa, totuşi, mai uşor. Şi ce e prea mult strică, m-a învăţat prin pruncie tataie. Crăciunul ne va surprinde acasă, într-un decor siropos de sezon, cu zăpadă, brad îmbodobit, veselie, cu Sinatra în boxe şi cu cîte o cană de vin fiert (cum altfel!) în mîini.

Oare cer prea mult?

*sursa foto

*sursa foto2

Mai nou, serile mi le petrec departe de casă şi departe de lectoc. Cînd ajung în pătuţ, obişnuiesc să mai ascult ceva cîntecele mai vechi sau mai noi. Relaxant şi gustos.

Prin liceu mă zgîiam ore întregi la videoclipurile de pe MTV. Ăla original, nu surogate românizate ieftine. Le ştiam aproape pe toate. Unul dintre ele mi-a rămas adînc întipărit în minte. Probabil din cauza numeroaselor gagici înghesuite în cele patru minute de imagine. Şi piesa este una care îţi rămîne mult timp în cap. Se deschide precum un evantai de gheişă, turnînd otravă dulce în ureche. Senzual.

Iar ultima tipă ce apare în videoclip (de la minutul 2:55) este senzaţională.

Un nene ne sfătuia acum ceva vreme să renunţăm o perioadă la televizor, iar viaţa ne va părea altfel. Am făcut eu experimentul. E delicios. Cam de vreo cîteva săptămîni nu mai sînt la zi cu actualităţile. Nu mai ştiu nimic despre pesedei sau flăcărui violet prezidenţiale. Sînt ocupat rău de tot şi îmi este foarte bine aşa. Din cînd în cînd mai ajunge şi la mine vreo noutate mai jucăuşă. Mai îmi şopteşte cîte unu pe twitter despre cine ştie ce năzdrăvănie, cum e treaba asta nouă cu Ponta preşedinte pesedist. Îmi scuip în sîn şi trec mai departe.

Avea dreptate băsălu`. E bine fără televizor! Adio încrîncenare cotidiană. Şi ce rost are ca după o zi de muncă să vii acasă şi să te încordezi şi mai tare căscînd gura la nişte specimene care mimează inteligenţa şi decenţa? Îi invit să se ducă pe canal, împreună cu dejecţiile zilnice ale cetăţii.

Am cărţile în dreapta, împreună cu un pahar de licoare. E drept, mai am şi eu scăpările mele. Makavelis e unul dintre exemplele acestei săptămîni. L-am făcut arogant, apoi am vorbit în particular şi treburile s-au calmat oarecum. Mi-a mai transmis el un mesaj mai pe urmă. Unul nereuşit şi fără haz. Se poate scrie despre orice şi în orice fel. Dar eşti în regulă, puştiule!

E duminică şi mai am cîteva firimituri de săptămînă rămase. Le înghesui într-un colţ de farfurie şi le înfulec fără remuşcări. De-ar fi mai multe! Dar e bine şi aşa.

Timpul liber este subţire rău zilele astea. Dar ar merge o piesă în apropierea miezului nopţii. Una live, aşa cum îmi plac mie.

Faină flacăra din privirea băiatului.

Şi munţii ţin loc de energizant. Cînd eşti obosit, cu ochii sparţi de oboseală, o imagine ca aceasta te trezeşte.

Parcă te răcoreşti instantaneu. Simţi aerul munţilor în nări, iar mirosul nobil de capitală, ce persistă în haine, începe să se evapore. Execuţi o recapitulare rapidă a drumeţiilor montane şi constaţi că au fost prea puţine. Parcă ar mai fi intrat în albumul cu poze încă vreo două duzini de bătături provocate de urcuşuri abrupte.

O oprire scurtă în lungul drum spre casă. Timp în care naşul adună cîteva bucăţi de munte la pachet, în telefonul modest din buzunar.

Un şuierat scurt şi plictisit, aruncat de locomotiva electrică, iar Buşteniul rămîne-n urmă. Mecanicul trenului este vesel.

Efectul munţilor fumegători, desigur!

Nu l-am mai întîlnit de cîteva săptămîni pe nenea ce hrăneşte porumbeii din parc, în mijlocul dimineţii. Nici porumbeii nu au mai ieşit la vînătoare de seminţe şi firimituri presărate de trecători binevoitori. Totul e alb şi rece. Rastelul masiv pentru biciclete este îngropat în zăpadă. Poate să se mai odihnească încă vreo cîteva săptămîni. Băncile-s zgribulite şi părăsite. Un strat fin de zăpadă îngheţată le acoperă scîndurile maronii.

E o mică parte din iarna oraşului meu: parcul gol.

Aceasta a fost o leapşă primită de la Vave. Cine mai vrea să ne trimită vederi cu oraşul său înzăpezit?

Pe vremurile în care zgîrciurile genunchilor mei suportau cam toate chinurile la care erau supuse, îmi plăcea să sar gardul. Împreună cu golănaşii cu care împărţeam cartierul, cartier ce însemna pentru noi doar vreo cîteva blocuri realizate la normă la sfîrşitul anilor 50, desfrunzeam copacii fructiferi din curţile rămase în jurul caselor nedărîmate de piticul constructor.  Limita cartierului fusese delimitată după legi necunoscute şi, pentru noi, arhaice, dar care n-au fost puse la îndoială niciodată. Ştiam doar că băieţii de peste drum de Calea Bucureşti nu făceau parte din cartierul nostru. Niciodată n-am înţeles de ce. Şi aşa, în preajma verii, prăduiam corcoduşii, cireşii şi vişinii. După care eram fugăriţi de proprietarii înfuriaţi. Vara trăgeam la meri, precum viespiile la buza paharului dulceag. Toamna era sezonul nostru preferat. Sezonul perelor senzaţionale de pe străduţa Ernest Telman, devenită după `90 Eremia Grigorescu, şi sezonul strugurilor de oriunde. Parcă aveam un radar invizibil care detecta orice boltă de viţă de vie pe o rază de cîţiva kilometri, ce se punea în funcţiune odată cu lăsarea întunericului. De parcă eram vampiri, iar sucul fructelor devenea hrana noastră. Sucul şi adrenalina fructelor interzise. Pentru că nu gustul lor ne atrăgea în mod special, ci senzaţia că executăm ceva ieşit de comun. Ceva ilegal şi curajos. Întotdeauna săream gardul, că doar nu puteam să sunăm la poartă şi să-i spunem proprietarului “ştiţi, vrem să vă prăduim mărul! Ne lăsaţi?”

Şi ne-am derulat banda copilăriei între aceste cicluri logice. Adrenalina fructelor ne călăuzea peste pragurile lunilor şi anilor. Pînă… Pînă la un moment dat, cînd ne-am oprit. Nu mai ţin minte cînd anume, dar unul dintre noi a venit cu ideea că ceea ce făceam era prostesc. Şi în scurt timp am părăsit sportul ăsta, lăsîndu-l moştenire copiilor mai mici ce ne priveau cu atenţie.

Nu ştiu dacă tovarăşii mei de atunci au continuat să practice sportul ăsta pe alte planuri, dar eu n-am renunţat. Şi am continuat să sar pîrleazul sau gardul de fiecare dată cînd am considerat că este necesar.

Florin îmi zicea mai devreme, pe un ton zeflemitor, că îmi place să sar gardul. Da, dragă Florin, sar gardul şi îmi place. Sar gardul pentru că este o activitate plăcută. Îţi antrenează simţurile şi îţi tonifiază muşchii (cei ai creierului, în cazul nostru). Ştiu că societatea în care trăim ne învaţă să respectăm gardul ce ne înconjoară şi să nu-l escaladăm niciodată. Uneori gardul imaginar chiar s-a materializat. Mai ţii minte Zidul Berlinului? Oricum, eu mă bucur că respecţi cu atîta sfinţenie zidul ce te înconjoară. O să-ţi trimit din partea cealaltă cîteva pachete de gresie, ca să-l faci mai frumos. În timpul ăsta, eu o să mai desfrunzesc nişte crengi de cireş, într-un mod cu adevărat necreştinesc.

Cînd completam rubricile obligatorii pentru a deschide prăvălia blogului, aveam intenţia să scriu chestiuni personale. Despre lucruri privite prin sticla fumurie ce-mi stă în faţa ochilor. O perioadă nici n-am avut o pagină “Despre mine“. Nu mi se părea necesară, crezînd că textele mele vorbeau în numele meu şi despre mine. Au trecut ceva luni bune de la primele rînduri încropite şi ferecate de declanşarea butonului publish. Şi îmi place să cred că în dezvoltarea acestui colţ virtual numit alphablog, am rămas pe drumul stabilit la început. Nu am deviat şi nu am încercat să copiez. Nici nu-mi stă în fire. În întunericul băncilor şcolare eu eram cel plagiat în foile extemporalelor. Întotdeauna am încercat ca blogul să fie despre mine, chiar dacă au fost subiecte pe teme politice, sociale sau dacă am scris despre cărţi sau filme gustate.

Unii cataloghează blogurile după anumite criterii. Ionuţu, de exemplu, le aranjează după succesul de care se bucură, arătîndu-şi afecţiunea pentru mediocrii ce rîd sincer de succese călduţe. Şi un succes înseamnă pentru ei un text lucrat cîteva ore sau chiar zile, care stîrneşte reacţii surprinzătoare şi măgulitoare. Şi eu mă regăsesc în această grupă.

Eu le cataloghez după modul în care autorii lor se oglindesc în luciul textelor scrise. Eu aş împărţi blogurile în două categorii:

1. Bloguri “Despre mine“
2. Celelalte.

Majoritatea blogurilor pe care le frecventez se încadrează în prima categorie. Şi sînt cîteva cu adevărat excepţionale pe care le-am adăugat în coloana din dreapta a paginii. Îmi place să-mi parfumez dimineţile, după-amiezile sau serile cu scrierile lor. Pentru mine asta înseamnă un blog. Ştiu, s-au inventat o grămadă de criterii după care se poate însemna un blog. De nişă, de marketing, de şi de. Sînt unii care şi-au făcut din etichetarea aceasta un adevărat job blogosferic şi privesc superior orice altă opinie contrară. Nu pot decît să le spun baftă în continuare.

Mai ieri am citit pe blogul trilematic o iniţiativă ciudată. Acum să-mi spună cineva, cine şi-ar pune o chestie d-aia pe blogul său? Cum am spus-o şi într-un comentariu la articolul semnalat, mie îmi este prea drag blogul ăsta pentru a agăţa un asemenea panou greţos şi plin de ură. Parcă seamănă extrem de mult cu un afiş pus într-o vitrină din perioada interbelică în care se anunţă “Nu servim evrei“. E doar un exemplu despre ce nu aş vrea să mai citesc pe bloguri. E drept că şi pe zoso.ro nu găseşti mesaje diferite. Acelaşi tip de flegme, doar ambalate mai sărăcăcios. Dar asta este o altă discuţie ce-l include pe nenea zoso.ro. Un personaj pe care eu îl găsesc simpatic prin lipsa umorului şi excesul de aroganţă emanate. Şi nu ascund faptul că de multe ori am intrat de bunăvoie în contre cu personajul lui Vali Petcu. Dar am făcut-o cu plăcere şi fără ură. Un motiv ar fi şi acela că niciodată Zoso nu se ridică la fineţea comentariilor mele şi atunci îl privesc de sus. Da, mai sînt şi eu arogănţel din cînd în cînd. Dar acţiuni de genul celor iniţiate de Mircea Popescu le consider pestilenţiale şi fără nici o legătură cu ideea de blog în care cred eu.

Încă un motiv să savurez textele scrise de oamenii frumoşi pe care îi colecţionez în blogroll. Sînt blogurile “Despre mine” şi nu despre alţii, pe care le inspir pînă mă îmbăt.

Şi beţia asta e tare plăcută!