Nepoata: Unchiule, ce e aia blogosferă?

Io: Blogosfera e un loc unde fiecare se laudă că a lui e cea mai… mare. Dar cu toate astea nu face nimic cu ea. Doar şi-o admiră şi rîde de celălalt.

Nepoata: Aşa fac şi băieţii din clasă de la mine!

Io: Păi nu se schimbă multe lucruri odată ce creşti. Probabil ne-a plăcut prea mult în clasa întîi şi ne comportăm ca atare. Vezi, încă un motiv să te bucuri că ai şapte ani! Poţi să-ţi faci blog.

Nepoata: Dar eu nu sînt băiat!

Io: Atunci sigur o să fii mai bună decît ei!

Nepoata: Dar şi tu eşti unul!

Io: Cît adevăr ai grăit!

Şi m-am bucurat ieri degeaba. Cînd am văzut fulgii de nea ce cădeau de sus, mi-am zis că vine canicula hibernală. Dar nuuuu, iar a venit hiena siberiană peste noi. Luana mă întreabă cum stau cu radetul. Dacă poate ceva. Şi dacă poate, cît poate? Chiar acum stau în vîrful patului şi îmi ascult centrala cum turuie, încercînd să dreagă atmosfera pînă la 21 de grade, după cum i-am poruncit. Hop, acum s-a oprit.

Nu am treabă cu sistemul de încălzire centralizat. Îl consider hidos. Am crescut într-un apartament racordat la CET. Iar pe vremea cealaltă caloriferele din fontă erau doar reci. Mai tot timpul. Să zic că după 90 s-a mai dres cimbrul (că mama nu punea busuioc în ciorbă). Aveam ceva apă caldă, care se oprea brusc după ora 23.  Treaba asta a ţinut pînă aproape de mileniul nost`. Iar caloriferele se încălzeau abia după 15 noiembrie. Şi atunci doar dacă era bruma de vreo 2 centimetri pe iarba din faţa blocului. Radetul ăla era scîrbos. Apoi mi-am rupt cordonul ombilical şi am şters-o de acasă. M-am mutat cu chirie într-un apartament care avea centrală de bloc. Idee nu foarte rea, dacă stau să mă gîndesc. Doar că în fiecare an, vecinii care preferau să îşi monteze centrale proprii se înmulţeau. Aşa am rămas noi să plătim la întreţinere şi pentru ei. În ultima lună de huzur centralizat am plătit pe metrul cub de apă caldă cam 100 de lei. Ba mint. Era doar 99 de lei. O diferenţă, totuşi. Atunci am ameninţat-o pe proprietăreasă că nu ne mai spălăm vreo lună şi vom alerga pe scara blocului în cucul gol, dacă nu montează centrala aia de apartament. Surpinzător, a cedat extrem de repede. În maximum o lună aveam apă caldă şi căldură de la o cutie albă, montată pe peretele bucătăriei. De emoţie n-am dormit în prima noapte de belfereală. Am stat în bucătărie şi am admirat minunea.

Apoi ne-am mutat. De la două camere, la o garsonieră mică şi cochetă. Cu centrală şi ţevi metalice serioase. Şi aici facem cîtă căldură vrem noi. Mai intervin unele probleme. De exemplu, iarna trecută, pe gerul ăla din perioada Revelionului, mi-a înţepenit ţeava de apă rece din beci. Garsoniera e într-o casă din centrul vechi al Braşovului. Dar am rezolvat-o cu nişte flăcărui violet şi am izolat-o mai apoi. Cred că am fost meseriaş de n-a mai răcit zilele astea. Dar mi-e bine. Nu mai aştept să vină apa leşinată pe ţeava CET-ului şi să mă închin atunci cînd se întîmplă. Temperatura casei e întotdeauna pe la 20-21 de grade. Dacă-i mai cald de atît, parcă nu mă mai simt confortabil. Şi lucru fain e că vara, pe caniculă, temperatura garsonierei nu trece peste 22-23 de grade. Sînt un norocos.

L-aş întreba acum pe Boghi. Tu cum stai, bătrîne, cu Radetu`? Al tău cît poate?

Am închis şi eu niţel un ochi şi s-a şi pus în mişcare un curent de premiere pe blogurile învecinate. Am aflat de la maestrul Flavius cum că s-ar acorda nişte premii, multe la număr. M-am trezit şi eu cu unul în raniţă. Şi fiincă a fost pe gratis, l-am luat. Doar ce era să fac? Apoi mi-a tras şi Ionuţu încă două statuete în moalele capului. Şi am fost extrem de măgulit. Treaba faină e că acum pot şi eu să acord premii. Cui vreau şi cîte vreau. Aşa că mi le acord pe toate mie. Hahahaha. Glumeam niţel. Toată tărăşenia a pornit de la Lucia Verona şi se numeşte Blog de blog. Are şi un juriu, iar din el face parte şi Adrian Năstase. Dacă vă interesează treaba asta. Iar cîştigătorii sînt…

1. Marele premiu – Pentru ca-mi place – DulceDeea. Am descoperit-o de puţin timp. Un blog pur şi simplu frumos.
   
2. Cel mai bun blogger dintre scriitori – Neliniştitu` care ie el neliniştit.
3. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri – Boghi
   
4. Blogul cu cel mai mult umor – tot Neliniştitu`. Aproape întotdeauna mă stric de rîs cînd îl citesc. Povestea asta e cremenală. Mie era să-mi pună capac.
   
5. Cel mai bun critic literar – Realdo. Păcat că scrie destul de rar.
   
6. Cel mai bun cititor – îmi place cum citeşte Karla. Întotdeauna este extrem de atentă la cusăturile unui text.
   
7. Cel mai bun blogger dintre politicieni – Varujan Vosganian.      
   
8. Cel mai bun politician dintre bloggeri – Mircea Popescu. Uns cu tăte alifiile.
   
9. Cel mai informat blogger – Andrei. Sînt informaţii despre oraşul meu. Pe mine asta mă interesează.
   
10. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă – Adia. Are şi cu ce. Hehehehe… Mă refeream, bineînţeles, la mărgele.
    
11. Cel mai gustos blog – iar Neliniştitu`. Pen` că dintr-o coajă de pită şi o pieliţă de cărniţă îţi trage ditamai haleala. Bre, poţi să cari atîtea statuete? Îţi dau o plasă dacă vrei. Te costă 0,20 bani. Ecotaxa.
    
12. Cel mai bun blog al unui ziarist – Vlad Petreanu.
    
13. Cel mai bun blog anti-băsist – Ciutacu. Face spume la culoarea portocalie.
    
14. Cel mai fericit blogger – Luana. Că-i tînără şi neliniştită.
    
15. Blog de criză sau blogger crizat – Cristian Pătrăşconiu în perioadă electorală. Nici acum nu-i mai liniştit. Băse ştie mai bine.
    
16. Cel mai artistic blog – Andrei Pavel.
    
17. Cel mai bizar blog – The Creatix. Dar bizarul ăsta e de bine.
    
18. Cel mai bun traducător din română în română (pe baza unui test la care poate participa oricine, blogger sau nu) – Cătălin. Pentru lămuriri suplimentare, intră aici. Ştiu că poţi!
    
19. Cel mai bun comentator politic – Flavius Obeadă. Le zice pe gustul meu.
    
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – nu neapărat despre politică – Zamolxis.
    
21. Premiul Voltaire (Să ne cultivăm grădina) – maestrul Flavius Obeadă.
    
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri – şi eu zic, precum Ionuţu, Ion Iliescu.
    
23. Cel mai bun blogroll – Delaskela
    
24. Cel mai bun blog de sport – Adrian Georgescu
    
25. Cel mai schimbător blog – ăla micu, Ştefan Oancea. Deh, vîrsta.
    
26. Cel mai luptător dintre bloguri - Nobina
27. Cel mai bun blog de modă şi/sau vintage – auci! Habar n-am, că nu urmăresc. Să-mi zică cineva unul şi îl trec aici. Simona Hulber.
    
28. Cel mai activ blogger – Ionuţu. Vericule, mai poţi?
    
29. Cel mai prost blog – e cam dificil la punctul ăsta. Şi totuşi o să arunc o nominalizare: piticu.ro. Pentru violuri gramaticale repetate şi lipsa totală a condeiului. Şi am zis-o fără pic de răutate.
    
30. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Moshe&Mordechai
    
31. Premiul “Pixelul albastru şi flacăra violetă” – Vladimir Tismăneanu. Pentru că viteza cu care limba sa ajunge în locurile intime ale supremului este ireală. Un trucaj ordinar.
    
32. Premiul de popularitate – Cabral
    

Rotocoale de fum. Fum alburiu şi parfumat. Un parfum dulceag, respirabil. Paharele se gînguresc unele în altele, ciripind plăcut. Ding, ding şi urări de bine. Deasupra clădirilor se înalţă aburi groşi şi veseli. Sînt respiraţiile sănătoase ale clădirilor. Sînt la fel ca respiraţiile mele în gerul dimineţii. Nici o diferenţă. Patul încă nu şi-a răcit aşterunturile mototolite de corpurile noastre în noaptea trecută. Cu regret l-am lăsat în urmă.

Un pahar de vin, un fum aromat, o mîncare rustică şi delicioasă. Rîsete, zgomote sticloase şi ora închiderii. Dar doar pentru încă o zi. Mîine urmează acelaşi dans. Azi e doar o mică aniversare.

N-am fost un om al curentului. Niciodată. N-am ţinut cont de mode şi alte noutăţi. Ba pot să spun că am înotat aproape întotdeauna în amonte, chiar dacă mi-a fost greu. Dar am făcut-o mai tot timpul calm, fără vociferări stridente şi fără a-mi flutura izmenele în plină stradă.

Apoi mi-am făcut blog. Şi am descoperit o groază de oameni care sînt contra. De multe ori chiar nu contează subiectul. Pentru ei e important să fie împotrivă. Dacă e Crăciun, ei strîmbă din nas aruncînd săgeţi otrăvite cu dispreţ către toată poleiala comercială a sărbătorii. Dacă e Halloween, e nasol. Atunci pun în funcţiune ghilotina asupra petrecerii frivole. Dacă merg la mall, e musai să vocifereze plini de consternare despre cine ştie ce minunăţie întîlnită. Şi ajung la concluzia că mall-ul este pentru cocălărei. Nu contează că au călcat şi ei pe acolo. Hypermarketul e de porc. Chiar dacă îl vizitează săptămînal. Dacă în Haiti e iadul pe pămînt, iar unii români doresc să ajute şi ei cumva, atunci nemulţumiţii se pornesc din nou pe trăncăneală. Că de ce s-au apucat ăştia să ajute? Sînt nişte ipocriţi şi nişte proşti. N-avem noi destui năpăstuiţi în ţară? Ce le trebuie să ajute o ţară aflată la dracu-n corcoduş? Şi tot aşa, pînă apare un alt caz şi ei îşi mută ţinta. Tot ce e la modă ajunge sub ochiul lor critic. Şi piesa asta se joacă pe atît de multe scene virtuale încît hulirea a ceea ce este la modă a devenit o modă. Nemulţumiţii s-au înmulţit atît de mult, încît criticile lor s-au banalizat. Au devenit previzibile. Substanţa lor s-a evaporat, rămînînd doar vorbele goale. Vine Valentine`s Day. “Abia aştept” să citesc încă o dată despre cît de falsă şi de malefică este chestia asta importată de la americani. Despre cei care s-au oferit să ajute nefericiţii din Haiti am auzit destule. Sînt nişte tembeli şi nişte vînători de aplauze. Dracu` să-i ia de ipocriţi!

Pe lîngă astea, nemulţumirile mele par anacronice. Mai ales că nu mi le strig în fiecare oră pe uliţa blogolumii, aşa cum îi stă bine unui blogăr de succes. Nici măcar un nemulţumit la modă nu pot fi!

*Luana, nu vreau să mi-o iei în nume de rău, dar textul tău (chiar dacă la final mi-ai dat dreptate) mi-a furnizat o parte din material pentru textuleţul ăsta lejer. Împreună cu ăsta şi altele citite pe blogurile zeilor, semizeilor sau prinţeselor urbane de-a lungul vremii. Şi îmi sînteţi simpatici amîndoi.

Acum realizez că textul meu se încadrează în clişeul “critic al criticilor blogosferei”. Oare scăpăm de clişeele astea vreodată? Probabil că nu…

Treci în sac, amărîto!

Înşfăcă pisica şi o vîrî în sac.

Îl agăţă de coada coasei şi porni pe coclauri. Soarele era timid. Pisica miorlăia.

Da` taci odată, nebuno!

O aruncă după un gard de nuiele, după ce-l zgîrie.

Soarele mă-tii!

Iunie era un copil rîzgîiat. Soarele, tiran. La ora 1 plecă acasă. Trecu prin grădinile necosite peste pîrleazuri. Sîngele voinicului stăpânea semeţ pajiştile. Ajunse în faţa porţii. Foamea îi dansa în stomac. Pe stîlpul de piatră al porţii îl aştepta pisica. Era flămîndă.

Particip şi eu la concursul de proză arhiscurtă de pe trilema, că m-o întărîtat Cătălin reinventatul mai devreme. Şi o fo` fain să mă joc. Mai greu cu limita de caracterele, mai ales că mie îmi place să mă lăbărţez. După defrişări masive de cuvinte a ieşit textul de mai sus.

Un animal doarme, mănîncă, se împreunează. Se îngrijeşte de nevoile sale. Dacă nu mai are merinde în văgăuna pentru zile negre, iese la vînat. Dacă simte nevoia de a se împreuna, iese pe promenada sălbăticiunilor pentru a adulmeca rozetele femelelor disponibile. Dacă îi este somn, doarme. David Kepesh este un animal. A trăit ca un animal sexual şi, în ultima decadă a vieţii, nu se abate de la credinţa sa. Chiar dacă dinţii săi nu mai sînt la fel de puternici şi blana îi este încărunţită. Este un animal pe moarte.

Povestea este simplă. O poveste de atracţie, pentru că n-aş putea s-o numesc de dragoste. El, un profesor de literatură în pragul pensionării. De fapt este un profesor part time. Este retras de ceva vreme, dar mai ţine un curs pentru studenţii din ultimul an de amorul artei. Sau de amorul sexului, mai degrabă. Ea, este o cubaneză născută pe tărîm american. Studenta ce se îmbracă precum o asistentă a unui director de mare companie şi atrage atenţia profesorului ei cu decolteul atent expus. Consuela are sîni colosali, iar Kepesh va deveni sclavul lor.

Dar nu este o poveste de dragoste. Este o poveste despre un bărbat la final de drum. Toată cartea el povesteşte. Îi vorbeşte cuiva. Poate chiar mie, ţie, ei sau lui. El povesteşte despre relaţia sa obsesivă, ce se întinde pe parcursul a opt ani. Povesteşte începutul, miezul şi sfîrşitul relaţiei. Povesteşte despre momentele carnale trăite cu Consuela. Este prins în plasa tinereţii ei şi rămîne aşa chiar şi după despărţirea lor, cînd îi rămîn doar momentele de masturbare în singurătate.

Un tată ratat ce-şi părăseşte soţia şi fiul de 8 ani, în miezul nebuniei anilor 60, Kepesh şi-a trăit viaţa liber. Şi-a jurat că nu va mai călca vreodată pragul casei căsătoriilor. Şi este mîndru de alegerea sa. Ne poartă cîteva pagini prin societatea flower power, pe vremea cînd fetele tinere îşi descopereau senzualitatea şi sexul se transforma dintr-o corvoadă într-o plăcere. Dintr-un instrument de limitare socială, cînd după futai urma biserica şi marşul nupţial, în unul de izbăvire, unde fata era a altuia a doua noapte. Şi tu erai al alteia. Nici o constrîngere, doar plăcere şi jeturi de spermă. Şi nu regretă pasul făcut, chiar dacă fiul său, trecut de 40 de ani, a fost marcat definitiv de acest gest. Îşi tratează progenitura precum o felină. Precum bătrîna mea pisică din curtea bunicilor, în perioada adolescenţei. De fiecare dată, draga mea Muchi, după ce îşi îndepărta de la sîn puii, nu îi mai recunoştea. Cînd, din întîmplare, îi întîlnea prin bătătură se lăsa cu bătaie. Aşa procedează şi Kepesh cu fiul său. Nu-l menajează niciodată. Dar chiar dacă acesta pleacă de fiecare dată rănit din apartamentul tatălui său, revine după cîteva săptămîni pentru încă o porţie. Şi încă o porţie… Obsesiv.

Consuela, cu sînii ei colosali, vă aşteaptă între paginile cărţii. Kepesh, aşteaptă să vă explice teoria sa lejeră despre viaţă. O carte atractivă, sexuală şi senzuală despre sfîrşitul drumului. Al lui, al ei, al amîndurora…

Recomand Animal pe moarte de Philip Roth.

Dom` Boghi, dom` Zizzou, nu mai trageţi! Sînt eu, căţelu` Alpha! Mă ciuruiţi!

Or tras băieţii ăştia în mine cu leapşa despre cărţile copilăriei din toate poziţiile, iar acu` trebuie să răspund. Şi cum e duminică dimineaţa şi îmi beau cafeaua, ca de obicei, zic că nu e un moment mai bun pentru o retrospectivă a personajelor literare din vremea copilăriei. O să încep de la cap la coadă.

10. Gerda din Crăiasa Zăpezilor. Fetiţa temerară care luptă pînă la capăt pentru salvarea iubitului Kay. Cît de romantic!

9. Clara Sesemann din Heidi, fetiţa munţilor. Fetiţa aia blondă şi bolnăvicioasă, care se transformă în gagicuţă mişto pe pajiştile Alpilor elveţieni.

8. Croitoraşul cel Viteaz. Nici acum, după 20 de ani, n-am reuşit să stîrpesc şapte muşte dintr-o lovitură. Era meseriaş!

7. Iedul cel mic din Capra cu trei iezi. Şi nici mă-sa nu e rea. O Victoria Lipan de origine animală. I-a arătat ea lupului! Împreună ocupă locul 7.

6. Ahile. Era aproape perfect. Păcat de călcîiul ăla reumatic. Oare ce-o fi fost în capul maică-sii Thetys, de nu s-a gîndit la treaba asta, cînd l-a îmbăiat în Styx?

5. Harap Alb. Că era prieten cu toată lumea, iar la sfîrşit a făcut petrecere mare.

4. Contele de Monte Cristo aka Edmond Dantes. O lecţie despre supravieţuire şi răzbunare.

3. Mica Sirenă. Foarte sexy tipa. Păcat că a sfîrşit-o aşa! Cred că am şi plîns puţin la final.

2. Prîslea cel Voinic. Le-a arătat el zmeilor.

1. Heracle aka Hercule în mitologia greacă tradusă de romani. Da` mie tot Heracle îmi vine să-i zic. Cel mai mare atlet al tuturor timpurilor. Cred că îi făcea pe Tarzan, Rahan, Bruce Lee şi Cichicean în acelaşi timp. Hahahaha.

Şi ar mai fi cîteva figuri importante. Dar dacă-s doar zece locuri, cam astea ar fi. Ştiu că leapşa asta a umblat ceva pe bloguri pînă acum, aşa că invit pe oricine doreşte să o preia.

Poftiţi! Intraţi! Bine aţi venit! Eu voi locui în gura dumneavoastră în următoarele… să zicem, 30 de minute (asta am adăugat-o eu). Ce problemă aveţi? Hmmm. Cam urîtă carie. Va trebui să scoatem nervul măselei. O să dureze un pic. Dar faceţi-vă comod. Staţi să vă aranjez şi tetiera scaunului. E mai bine?

Şi m-am aşezat comod. Atît cît am putut, ca un om ce n-a dat pe la dentist decît de două ori în ultimii 20 de ani. Şi astea în ultimul an. Aşa îmi trebuie dacă mi-a trebuit porumb prăjit. Am aflat că treaba pute cam nasol în privinţa osului meu masticator. Şi trebuie masacrat.

Aşa, aveţi probleme de sănătate?

Cine? Eu? Păi… nu prea. De ce?

O să vă fac o anestezie locală. Vă e frică de injecţii?

Ăăăăăăă! Păi ca orice om normal. O să doară chiar aşa tare? Probabil faţa mea cerea asemenea întrebări. Sau e un chestionar standard şi eu, ca un om nedus la dentist, nu îl cunosc.

Vă doare?

….uuuu. Femeia avea o mînă vîrîtă între dinţii mei. Puţintică înţelegere, vă rog.

Acum?

Aaaaa…uuuu. Gaaaa! Adică mă durea.

O să vă fac o injecţie în gingie. Aşa, o mică pişcătură. Apoi o să amorţească tot.

Injecţie în gingie? Ce urît sună. Dar n-am zis nimic. Ştie femeia ce face. Cred. Şi a fost doar o pişcătură. Urmează apoi o serie întreagă de întrebări. Probabil să mă ţină de vorbă şi să amorţesc mai rapid. Aflu că mi-a dat doar o jumătate de doză. Să vedem cum reacţionez. Aşteptăm.

Cum e? Simţiţi ceva?

Aşa puţin. Parcă începe.

Mai aşteptăm puţin şi apoi, zdrang, începe semipareza. Încep să vorbesc ca Stalone. Şi dentista ocupă în întregime gura mea. Tampon de vată, freze şi alte ustensile care îţi înfioară urechile.

Să ţineţi cu dreapta aspiratorul de salivă!

Aspirator de salivă? Ce drăguţ! Iată cum am intrat în rolul unui bătrînel care mai are puţin şi se îneacă în propiul scuipat, aşteptînd să fie schimbat de asistenta Anemona. Neapărat cu decolteu generos. Şi aspiratorul începe să rîşcîie în gura mea, în timp ce eu stau cu gura larg deschisă. Nu simt aproape nimic. Freze, spatule, la naiba cu voi! Poa` să-mi scoată măseaua cu totul. Mi-a amorţit şi jumătate de nas.

Închid ochii şi plec în altă parte. Femeia îşi face treaba. Forează în măseaua mea ca la balamuc. O dată, de două ori, de zece ori, de douăzeci de ori. Aceeaşi mişcare către creierul meu inert. Acele-pansament intră şi ies din gura mea cu voluptate. Mi-o penetrează ca cei mai mari futaci. Apoi polizor sau cum s-o numi. Jiiiiiiiiiiiii. Cu jumătate de nas simt mirosul osului încins de metal.

Mai avem puţin şi terminăm. Dar să vedem dacă mai sîngerează. Aşa e. Acum sîntem împreună. Facem, vedem, mai avem puţin. Aşa-s oamenii ăştia cu halatul alb. Ei fac toată treaba, dar te implică şi pe tine în acţiune. Chiar dacă tu stai doar cu gura deschisă, cu burta spintecată sau cu craniul la vedere şi aştepţi să-şi îndeplinească opera.

*****

Gata! Dar trebuie să mai veniţi şi săptămîna viitoare să finalizăm lucrarea.

Aha! ..ine! Vorbesc ca Harvey Two Face. Îmi mai lipseşte doar moneda din mînă.

…Apoi m-am dus să mă tund.

O scurtă continuare la scurtul articol de ieri. Iată două episoade care se completează reciproc.

Iar finalul…

Cum spuneam şi mai devreme: Moarte pe băţ sau Deces plăcut. Cum preferaţi…