În ultimul timp degetele mele au căutat mai degrabă cărţi poliţiste. Pentru că e vară, sau mai degrabă a fost, şi intră la fix literatura de acest gen. Precum berea rece la halbă. Săptămîna trecută mi-am procurat volumul scris de Oana Stoica-Mujea, Indicii anatomice. Şi deja l-am terminat, ceea ce este un semn bun pentru romanul Oanei.

Acuma, să spui drept, n-am prea citit de ceva timp cărţi poliţiste româneşti. Dar după ce am terminat cărţulia asta, ce o introduce în scenă pe blonda Iolanda Ştireanu, am zis să mai încerc şi pe viitor. Pe noptieră stă acum volumul Parfumul Văduvei Negre cu acelaşi personaj principal, care ţine şi un blog unde scrie despre tot felul de întîmplări pe un ton amuzant şi direct. Oricum n-are ea toate ţiglele pe casă. Şi cum poate fi normală după ce a stat izolată vreo doi ani, dominată de agorafobie, şi după o copilărie însemnată de imaginea unei mame schizofrenice? Lala (de la Iolanda) nu e întreagă din punctul ăsta de vedere. Dar după cîteva capitole, în care ea este vocea poveştii, una ironică din care simţi că suferă în linişte, ajungi să-ţi placă personajul.

E drept că în prima parte a cărţii am simţit că acţiunea lîncezeşte. Totul începe cu descoperirea unor ochi, ca ăia de pe copertă, într-un apartament din Baia Mare. După care apar şi alte părţi anatomice, o ureche, o colecţie de dinţi, pentru ca totul să atingă apogeul cu un craniu. În timpul ăsta, Lala stă în apartamentul ei de fildeş de unde încearcă să lege toată povestea cu ajutorul Crinei, o ziaristă din Baia Mare care devine ochii şi urechile eroinei lovită de agorafobie. Lala şi Crina vor forma astfel un cuplu în genul Denzel-Angelina din „Colecţionarul de oase”, o asemănare asumată de altfel şi de scriitoare prin vocea Lalei. Dar aceasta nu este deranjantă. Sau cel puţin eu nu am perceput-o astfel.

O chestiune interesată în romanul acesta e faptul că Oana Stoica-Mujea introduce şi personaje reale, precum scriitorul Bogdan Hrib, între cutele textului. Bineînţeles că evoluţiile acestora în poveste nu au nici o legătură cu realitatea. De altfel, după cum am descoperit din primele pagini ale următorului volum lalaesc (de la Lala, deh cam tras de păr artificiul), Parfumul văduvei negre, autoarea începe să facă o pasiune pentru această tehnică, în care apar Ciutacu, Andrei Bădin, soţul său şi o trupă de blogări, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Recunosc că soluţia asta nu mă încîntă, chiar dacă personajele nu prea au legătură cu realitatea. Da’ no, fiecare pe gustul său. Pentru început, în Indicii anatomice, avem parte de Bogdan Hrib, mare amator de femei, care o înghesuie niţel pe dezorientata Lala.

Acum vă las cu Lala, că eu vreau să văd care e treaba cu Ciutacu, Bădin, Chinezu şi parfumul văduvei negre. Cică ar apărea şi Băse printre rînduri. Dar pînă acolo e musai să citiţi Indicii anatomice, chiar dacă nu mai este vară.

Read More

Un cover după Roxy Music, executat impecabil de către draga Norah Jones.

Aşa o relaxare mă cuprinde…

Read More

După ce am venit din vacanţă am descoperit un proiect foarte tare despre Braşov.

Se numeşte Oraşul Memorabil şi vi-l recomand cu cea mai mare căldură.

Mie mi-a stîrnit pofta de a atenta la fotografiile familiei.

Toamna stă în prag. Ieri am văzut copaci încărunţiţi şi bătuţi de un vînt mai aspru decît în urmă de o săptămînă. E vîntul acela blajin de august, care atunci cînd se joacă printre frunze îţi transmite o căldură odihnitoare pe obraz. Iar frunzele aproape bătrîne şi tari cîntă o bossa nova, strunite de vînticelul meu preferat.

Ieri nu l-am mai simţit pe străzile Braşovului. Cred că a plecat, lăsîndu-şi locul fratelui său mai nărăvaş şi impulsiv, vîntul de septembrie. Şi copacii au început să-i simtă lipsa.

Brightie se plînge că i-au crăpat ochişorii pentru a viziona un răsărit prin Vamă sau pe la mama zmeului pe acolo. Pozele sînt faine. Aş zice că au meritat efortul. Ţin minte cît mă chinuiam eu să rămîn treaz anii trecuţi, pe vremea cînd frecventam litoralul nostru, pentru o cojiţă de răsărit. Uneori nu reuşeam. Cred că n-am mai văzut soarele apărînd din Marea Neagră de cel puţin un deceniu. Şi atunci erau nori. Halal noroc. Pînă am descoperit că apusul e cam la fel tare ca răsăritul. Şi nici nu dormi pe tine ca un miel turmentat. Şi apa e caldă ca sub duş.

Şi un prim plan.

Şi încă unul împreună cu un ochi de apă sărată. Aici n-a ieşit prea bine domnul soare.

Apoi farfuria începe să alunece de pe masa albastră.

După care dispăre, lăsînd turnul în umbră.

După care am plecat să ne bem berile de 0,66l.

În weekend am fost nuntaş. Şi ca tragedia să fie completă (mă rog, asta e o glumă cică), a trebuit să merg la Slatina pentru treaba asta. Din nou am recunoscut că ţara asta arată bine, chiar foarte bine în unele locuri. Păcat că a trebuit să ocolesc gropile de pe uliţa  Braşov – Piteşti, care cică ar fi şi drum naţional. Nu ştiu, trebuie să verific din trei surse treaba asta. Eu nu-i dau mai mult de drum neasfaltat. Aşa, dacă ai noroc şi nu întîlneşti alte maşini pe drum chiar ai şanse să scapi fără atac cerebral. Vineri am prins coloană de tiruri. A fost chiar mişto. Nu mai condusesem de mult cu 20-30 km/h pe un DN. Să tot fie vreo două săptămîni. Oricît ar părea de incredibil, ieri am prins şi o barieră între Piteşti şi Cîmpulung. Eu credeam că nu se mai circulă cu trenul prin zona aia. După vreo 5 minute de aşteptat a trecut în viteză mare, cred că avea vreo 40 la oră, o săgeată albastră. Am rămas trăznit. I-aş fi făcut şi poze dar nu mai aveam baterie la aparat. Un sfat: feriţi-vă de maşinile cu număr de Argeş. Ăştia cred că sînt cei mai periculoşi şoferi pe care i-am înîlnit pe planetă. Stai, cred că mai sînt şi constănţenii. Rectificăm, constănţenii şi argeşenii sînt cei mai periculoşi şoferi din galaxie.

În rest a fost frumos. Aşa e cînd îţi petreci timpul cu oameni mişto, de calitate. Nu, n-am furat mireasa. Încă mă refăceam după atacul cerebral din urmă cu o zi.

Ce frumos a fost în weekend!

Read More

Da, asistenta medicală este de vină. Întotdeauna. Cine altcineva să fie de vină? Firmele care au efectuat lucrările electrice? Cum naiba! Cei care au condus Ministerul Sănătăţii în ultimii 20 de ani şi au acceptat subfinanţarea sistemului sanitar? Pe dracu! Băsescu? Boc? Cseke? Bazac? Nicolăescu? Un căcat! Ăştia niciodată.

Nu, niciodată oamenii politici nu sînt de vină. Indiferent ce decizii iau. Sistemul sanitar poate să moară. La fel şi cel educaţional. Din partea lor, a oamenilor din politică, ar trebui să murim cu toţii. Noi contăm? Da, o dată la patru sau cinci ani. Pentru că în rest am putea să nu existăm. Dacă ne-am ţine respiraţia între două tururi de scrutin ar fi ideal. Sîntem doar nişte păpuşi care avem parte de puţină atenţie atunci cînd trebuie. În restul timpului nici nu contăm.

Mie mi-e ruşine să fiu reprezentat de Băsescu, Boc, Cseke, Şeitan, Udrea şi ceilalţi din guvern.

Dar asistenta medicală de la Giuleşti e de vină… pentru tot.

5.000 de lei pentru copil mort? Nu. Statul român merită să fie dat în judecată de către toţi părinţii copiilor aflaţi în spital  la ora accidentului. Şi să ceară daune de sute de milioane de euro.

Iar BOR poate să se ducă dracului, unde să-şi bage canoanele în curul ăla mare şi gras.

Treaba faină la un concediu de două săptămîni e că, la revenire, îl mai duci cu tine proaspăt cel puţin încă o săptămînă. Te surprinzi privind în gol şi rememorînd ceea ce ai trăit cu cîteva zile în urmă. Celebra formulare „săptămîna trecută pe vremea asta eram pe plajă, pe munte,  pe bicicletă, etc”. Şi cînd nu îţi petreci vacanţa pe aici, prin România, ai şanse să trăieşti mult mai multe experienţe plăcute care estompează amarul celor nereuşite, pe care nu prea poţi să le eviţi oriunde ai merge.

Ei, a trecut şi săptămîna de tranziţie. Am revenit şi cu picioarele pe pămînt la figurat, nu doar la propriu. Spuneam că mi-a fost dor de oraşul meu. Cu toate neajunsurile sale, şi sînt şi ele destul de multe, oraşul ăsta este minunat. Şi pe aici, pe blog, am fost destul de nedrept cu Braşovul meu, fiind mai tot timpul absent din articolele publicate. Sper că o să mă revanşez cumva în următoarea perioadă.

Artistu spunea la o postare de aici de săptămîna trecută că şi-a petrecut vacanţa pe la Mangalia şi ce nasol a fost. A fost, de asta nu mă îndoiesc. Acum vreo doi ani am mai petrecut şi eu pe litoralul nostru cîteva zile şi nu cred că s-a schimbat mare lucru de atunci. Şi mi-am promis că n-o să mai calc pe acolo în următoarele cinci cincinale. Nu-mi pot oferi nici o secundă de relaxare vacanţele petrecute în locuri inundate de mulţimi unsuroase şi de sezon de la noi.

Dar, da, am revenit pe aici de tot.

Cică am făcut un colaj cu pozele din Otranto. Parcă e mai fain decît la Mamaia.

Noroc că noi avem frunza aia brenduită. Alte poze din Otranto puteţi găsi acilea.

Stai! Nu, nu-i ăsta. Seamănă, dar cred că-l confund. Nu-l mai găsesc printre miile de poze pe care le-am făcut în vacanţă.