Vrem triumful! Băgaţi-vă-n fund lupta!

În timp ce pe lîngă  Şoseaua Ştefan cel Mare se punea în practică spectacolul cu iz oficial “De-a hoţii şi vardiştii”, pe stadionul olimpic din Berlin un grup de atleţi, cu muşchii încordaţi la maximum, îşi efectua turul de onoare. Tribunele pline aplaudau efortul lor istovitor. Se terminase disputa decatloniştilor. Zece probe, mai degrabă cazne, îndeplinite pe parcursul a două zile. Pentru mulţi dintre ei aplauzele berlineze au reprezentat singurul premiu. Căci ultimul loc nu obţine nimic în afară de felicitări pentru depăşirea liniei de sosire. O mînă întinsă şi un tur de onoare. Atît. Podiumul de premiere are doar trei locuri. Restul concurenţilor îşi vor domoli respiraţiile precipitate în linişte, departe de privirile necunoscuţilor. Un duş călîi, un somn chinuit şi speranţa unui rezultat mai bun peste un an sau doi. Sau poate la Olimpiadă.

Cel care a luat aurul la Declathlon a fost americanul Trey Hardee. Într-o probă în care cel mai tînăr concurent a fost norvegianul Lars Vikan Rise, în vîrstă de 20 ani. A auzit cineva de ei? Pe dracu! Noi ne-am uitat la Borcea şi Turcu. Şi la nişte declasaţi ce trăiesc cu iluzia că iubesc fotbalul. Sportul minţilor odihnite.

Şi atunci despre ce sport vorbim? La ce performanţe visăm?

În urmă cu ceva ani, practicarea unui sport în România era o cale de evadare. Un zar de fugă. Stadioanele de fotbal erau pline, meciurile de handbal erau privite pe viu de mii de persoane. Tenisul era răsfăţat, beneficiind de carisma lui Ilie Năstase. Nadia şi echipa naţională de gimnastică vindeau toate biletele. Toată ţara îi admira pe cei din arenă. Ei reuşiseră să se ridice deasupra cartierelor gri, proaspăt construite. Şi mulţi încercau să urmeze traseul luminos.

Dar deja încep să divaghez. Ceea ce doresc să spun e simplu. Ne lipseşte cultura sportului. Pentru mulţi dintre compatrioţii noştri citatul “Cel mai important lucru[..] nu este sa castigi, ci sa participi, asa cum in viata nu conteaza triumful, ci lupta. Esential nu e sa cuceresti, ci sa lupti bine.” (Pierre de Coubertin) e pentru proşti. Fugi dom’ne d’aicia! Cum să nu vrei să cîştigi? Doar fraierii termină pe ultimul loc. Dă-l dracu’ de drum. Vreau să ajung cît mai repede la destinaţie.

Letonianul Vaisjuns Atis s-a clasat pe ultimul loc în rîndul decatloniştilor la Campionatul Modial de Atletism din Berlin. Mie nu mi se pare a fi nici fraier, nici prost. Doar că alţi 33 de atleţi au fost mai buni decît el. Atîta tot.

Dinamoviştii – fotbalişti, manageri sau suporteri – au fost atît de obsedaţi de destinaţie, încît nici măcar nu au mai atins-o. Au fost opriţi în minutul 87 nemeritat, bineînţeles, de către o brigadă de arbitri coruptă pînă-n măduva oaselor.