Ţiganii rromi din România II

Xenofobie = teamă de străin (gr. xenos-străin; fobos-teamă, spaimă)

Spuneam în subsolul postului anterior pe această temă, că voi reveni pentru completări pe tema xenofobiei societăţii româneşti în chestiunea ţigănească.

Pînă în clasa a cincea nici eu, nici colegii mei nu am avut un contact direct cu vreun ţigan. Îi vedeam prin curtea şcolii, strînşi ciorchine împreună. De obicei gruparea era dominată de unul mai mare, probabil elev în clasa a 8-a la 16 ani. Îi ocoleam, pentru că nu voiam probleme. Dar după primii patru ani de şcoală, ne-am luat la revedere de la învăţătoare, am schimbat sala şi am făcut cunoştintă cu profesorii ce aveau să ne îndrume pentru următorii patru ani.

Împreună cu această schimbare am căpătat şi colegi noi, repetenţii. Astfel ne-am pricopsit cu vreo patru băieţi mai coloraţi şi mult mai crescuţi decît noi. Şi au fost aşezaţi în ultimele bănci. De fapt ştiau deja că acolo este locul lor, ocupîndu-l din prima oră a anului şcolar. La început toţi îi priveam cu ochii mici şi fălcile încleştate. Ne era frică de ei, iar ei simţeau asta. Mai ales unul dintre ei, căruia toţi îi ziceau Bebe, profita de această frică a noastră care se traducea prin sendvişuri confiscate în pauzele de 5 minute. Avea un frate mai mare, care era un fel de şef de gaşcă, ajuns cu greu pînă în clasa a 8-a. După vreo cîteva luni de ostilitate a început să se instaureze între noi şi un aşa numit armistiţiu. Bebe îşi avea locul în bancă exact în spatele meu. Fusese lăsat repetent de două ori pînă să aterizeze în clasa noastră. Dacă i se mai întîmpla asta o dată, era exmatriculat definitiv. Nu era prost. La capitolul ăsta aveam destul de mulţi colegi, necoloraţi, care excelau. Li se citea prostia de faţă. Chiar şi acum, cînd mă mai întîlnesc cu ei pe stradă şi îi salut, prostia tot acolo e. Şi între mine şi Bebe se formase, în cele din urmă, o întelegere tacită. Eu îl ajutam la şcoală, el mă ajuta dacă se întîmpla să am probleme în pauze. Aşa am conveţuit vreo doi ani de şcoală. Pînă în clasa a 7-a, Bebe s-a descurcat onorabil. Chiar dacă el şi ceilalţi băieţi ca el erau judecaţi de către profesori altfel decît noi. Erau mult mai severi. În caz că o sfecleau cumva, imediat li se scădea nota la purtare. Şi ei acceptau tratamentul ăsta, ştiind că nu prea au ce să facă. Noi, în schimb, ne înţelegeam bine cu ei. Devenisem prieteni într-un anumit fel. Totuşi, ce mă frapează acum privind în urmă este faptul nu le rosteam prenumele chiar dacă intraseră în cercul nostru. Întotdeauna îi strigam după numele de familie, pe cînd noi cei “normali” eram unii pentru ceilalţi Andi, Horică, Dani, Flo, Adi. Niciodată nu îi invitam la zilele noastre de naştere, probabil din cauza reacţiei părinţilor. Simţeam că ei nu ar fi fost de acord. Astfel, amîndouă părţile simţeau că există anumite graniţe ce nu trebuiau încălcate.

Bebe a rezistat pînă în clasa a 7-a, cînd a rămas corigent la vreo patru materii fiind automat lăsat repetent. Fiind a treia ispravă, a fost exmatriculat definitiv şi trimis acasă. Atunci nu am înţeles de ce nu a mai vrut să continue. De ce n-a mai dorit să înveţe la fel ca în anii precedenţi. Nu mai dădea pe la şcoală prea des. Ca o pararelă, aveam şi alţi colegi români care o comiteau şi mai grav. Lipseau cu săptămînile. Atunci diriginta îi chema părinţii la şcoală, făceau o celulă de criză, era pedepsit, i se găseau scuze şi în cele din urmă era salvat. Trecea clasa. Dar Bebe nu prezenta interes pentru cadrele didactice. Era ţigan, fusese repetent şi nimeni nu se aştepta la prea multe de la el. Era o surpriză că ajunsese pînă în clasa a 7-a. La fel ca el, nici un ţigan din clasa noastră nu a terminat clasa a 8-a. Toţi au fost trimişi acasă. Şi în alte clase au fost situaţii similare. Aproape toţi ţiganii din generaţia noastră au terminat exmatriculaţi, dar foarte rar din cauze disciplinare.

Şi fiecare ne-am văzut de drumul nostru. Eu am plecat la liceu, tocind băncile troleibuzelor RAT. După cîţiva ani cineva mi-a povestit că Bebe ajunsese la închisoare. Furase ceva împreună cu frate-su şi alţi cîţiva. De întîlnit, nu ne-am mai întîlnit. Probabil că acum ori e în închisoare ori îşi face veacul prin Italia sau Spania. N-ar fi nici o surpriză.

Ar mai fi de menţionat că grosul ţiganilor din şcoala mea generală, printre care şi Bebe, se aflau undeva la graniţa dintre şatră şi civilizare. Ei şi părinţii lor renunţaseră la portul ţigănesc şi locuiau la bloc. Reprezentau rodul politicii ceauşiste de integrare a ţiganilor în societate. De obicei ei îşi negau originile, considerîndu-se români şi nu ţigani. Termenul de rrom fiind de origine mult mai recentă, născut după 1990. Dar experimentul s-a rupt undeva la schimbarea regimului politic din 1989. Mulţi copii ţigani semiurbanizaţi au rămas undeva în zona de trecere, fiind marginalizaţi ca în cazul celor aflaţi în clasa mea. Iar haosul societăţii româneşti de la începutul anilor 90 a fost decisiv în trasformarea acestor tineri pseudoinstruiţi în infractori.

De ce consider că avem o societate xenofobă? Pentru că ne este frică de ei, dar îi privim cu superioritate (pute şi a rasism de la o poştă). Poliţia e căcăcioasă cînd vine vorba despre ţigani. Şi ei simt asta, după cum vedem din reacţiile lor.

Reprezentaţia de mai sus seamănă extrem de mult cu un stol de ciori ce face scandal, doar pentru a ţine pericolul la distanţă. În cazul acesta poliţia. Şi de cele de multe ori reuşesc să scape. Dacă nu mă înşel, ştirea de mai sus are o continuare. Ţigăncile au fost lăsate în pace, într-un final, întorcîndu-se la magazinul respectiv pentru a mai fura o tură. Trăiască poliţia română.

În scoli sînt trataţi diferit, chiar dacă acum nu mai sînt ţigani ci rromi. În spitale sînt ignoraţi, vezi cazul spitalului Slatina, unde unul dintre doctorii vinovaţi în cazul bătrînului decedat în timp ce era plimbat între secţii, fusese cercetat disciplinar în prealabil pentru că a refuzat tratamentului unui bolnav din cauza etniei. Şi atunci, dragă Mare Han, vin cu tot cu purcel la secţia de urgenţă cînd unul de-al lor cade întîmplător într-un şiş.

Nimeni nu îi întreabă cum îşi cîştigă existenţa. Nimeni nu-i ia la puricat, decît atunci cînd societatea lor invadează societatea noastră. De fapt ei sînt străini, statul considerînd că nu fac parte din societate. Şi atunci trăiesc după legile lor, iar cele ale statului reprezintă pentru ei un fel de fiţuică facultativă. Şi închidem ochii lăsîndu-i să trăiască în legea lor, cu speranţa că nu ne vor invada spaţiul. Dar cînd se întîmplă inevitabilul ridicăm pumnii spre cer invocînd lagăre de concentrare, garduri de sîrmă ghimpată electrificată, trimterea lor în deşert.

Pentru că societatea xenofobă în care trăim oferă doar două soluţii la această problemă: să îi ignorăm sau să îi exterminăm (măcar la nivel declarativ). Ambele păguboase.