Şcoli (şi) fortăreţe

Săptămîna asta am o sarcină specială. Trebuie să-mi recuperez nepoata din buza şcolii pe care am frecventat-o în trecut. Tocmai a început un nou capitol al vieţii ei. Clasa întîi. Aşa că m-am înfiinţat la poarta clădirii familiare, eu şi alţi părinţi, bunici, unchi sau mătuşi. Îmi amintesc faptul că pe vremea mea părinţii ne puteau aştepta la intrarea în clădire, marcată de o uşă grea metalică, asigurată cu un drug greu metalic. Acum este istorie, locul ei fiind luată de una uşoară, albă din pevece. Am observat-o doar de la distanţă, din spatele gardului metalic cu poartă ce se acţionează electric doar în momentul schimburilor de clase. În restul timpului, spaţiul este ermetic. Nimeni nu intră sau iese fără o justificare bună.

Clădirea este aproape neschimbată. Ferestrele au rămas aceleaşi, doar că lemnul acestora a mai suportat între timp încă vreo cîteva vopsiri. Părculeţul din stînga intrării profesorilor e tot verde, doar că cei cîţiva tei care umbreau clasele de studiu au fost tăiaţi. Erau bătrîni încă din perioada copilăriei mele. În locul lor au rămas nişte cioturi groase ce-şi mai ridică nasurile din pămînt vreo 10 centimetri.

Întreg peisajul mi-a indus o impresie că această clădire, în care am învăţat să scriu şi să citesc, unde am scris primele bileţele de dragoste, unde am legat prietenii care nu s-au destrămat nici pînă astăzi, s-a transformat într-o fortăreaţă. Pe vremea mea nu existau lacăte, lanţuri şi garduri înalte de 3 metri. În pauze puteam să tragem o fugă pînă în piaţa din apropiere pentru o gumă Cincin sau un Turbo, pe care le mestecam vreo cinci minute pînă le dispărea aroma. Dar nu eram dezamăgiţi din cauza asta. Oricum gustul era aproape oribil. Rămîneam cu surprizele pe care le colecţionam, preţuindu-le ca pe nişte cristale şvarovschi.

Da. Cei din generaţia mea se bucurau de o doză mai mare de libertate. Nu eram supravegheaţi în fiecare minut al existenţei. Şcoala nu era ferecată cu zeci de garduri şi nu existau dispozitive inteligente care să le acţioneze. Lumea de dincolo de gard era la îndemînă. Păşeai în ea, trăgeai în piept aerul ei. O simţeai pe propria piele, atunci cînd se întîmpla să ţi se “confişte” banii de buzunar sau vreun breloc mai isteţ, trimis într-un pachet de carton de către unchiul din Germania sau State. Cum a avut şi el norocul. Primeai mustrările de rigoare din partea părinţilor. Cunoscuta predică “aşa îţi trebuie dacă ai ieşit din curtea şcolii” şi deveneai puţin mai atent. De parcă drumul spre casă îl făceai prin teleportare.

Nu spun că toată atmosfera asta care îţi inspiră siguranţă este ceva rău. Părinţii sînt mai liniştiţi, ştiind că progeniturile lor sînt ţinute într-un ţarc ferecat timp de patru-cinci-şase ore pe zi. Departe de pericole. Spun doar că am putea să fim mai puţin restrictivi şi să nu transformăm instituţiile de învăţămînt în nişte eprubete, din care copiii să asiste cu teamă la lumea de dincolo de sticlă. Se vor obişnui cu ea şi cu gîndul că lumea în care trăiesc e hîdă şi nu pot face nimic pentru a o înfrumuseţa.