Priveghi

Chiftelele stau de aproape trei minute pe masa mică din dreptul canapelei recondiţionate sumar. Sînt aranjate voios în farfuria înflorată. Mai la dreapta mezelurile zîmbesc şi ele, împărţind farfuria cu bucăţile de telemea proaspătă. Celelalte pătrăţele ale feţei de masă sînt ocupate de alte blide încărcate cu gogoşari, icre, pate de pasăre sau roşii tomnatice. În centru tronează pîinea albă de casă. Pereţii camerei sînt calzi. Soba de teracotă a fost harnică toată ziua. Scaunele şi canapeaua sînt ocupate de tineri tăcuţi. Din cînd în cînd îşi aruncă priviri cu subînţeles unii altora, apoi privesc către masa plină. Lemnul gros pocneşte în sobă. Un zgomot domol, prietenos de duminică. Din camera rece de peste hol se aude acum o voce ce îngînă un cîntec bisericesc. Apoi încă una, mai tinerească, ce o acompaniază pe anumite porţiuni ale interpretării. E acelaşi ritm, arhaic şi trist. Din camera încălzită nu se aud decît notele hotărîte. Restul este murmur.

- Dumnezeu să-l ierte!

Slujba s-a terminat în cîteva minute. Preotul şi cantorul ocupă acum canapeaua confortabilă din dreptul mesei şi atacă conţinutul farfuriilor. După Tatăl nostru, bineînţeles. Chiftelele se împuţinează. Feliile de salam, de asemenea. Roşiile, gogoşarii urmează aceeaşi cale. Către pîntecele bisericeşti. În jurul mesei, rudele mortului execută dansul servirii. Fiul nu slăbeşte nici un moment acţiunea din tipsii. Cînd nivelul acestora atinge pragul critic, mîinile sale încep să se agite către bucătărie. Gesticulaţia este acompaniată de vorbe şoptite.

- Mari, mai adă pîine… Vinete mai sînt?… Brînză, mai trebuie brînză… Unde e bidonu` celălalt cu rachiu?…

Nevastă-sa, din mijlocul bucătăriei, e tot timpul atentă la interpretarea bărbatului. În funcţie de mesaj, pune în aplicare un întreg mecanism de servire în lanţ. Deschide uşa cămării, pasează pîinea împachetată către verişoară-sa, care la rîndul ei este întîmpinată de fiică-sa, ce preia pîinea, scurtează feliile gata tăiate, le aşează în bolul golit de firimituri ale pîinii deja sacrificate. Instantaneu acesta decolează de pe masa bucătăriei, ajutat de soţui fiicei verişoarei femeii îndoliate, pe care îl înmănează, într-un final, bărbatului ce a declanşat întreaga acţiune în serie. Pîinea a ajuns la destinaţie, în mîinile preotului şi ale cantorului. Ambii vizibil deranjaţi de lipsa alimentului rege al mesei. Îşi reiau acţiunea de golire a farfuriilor. Chiftea, pîine, telemea, roşie, pîine. O gură de rachiu. Salam, gogoşar, pîine, caşcaval, chiftea, pîine. Rachiu, apă minerală… Mari, mai adă nişte vinete... Vinete, pîine, roşie, telemea. Apă, rachiu… Da` nişte vin doriţi, părinte?… Mari, bidonu` cu vin! Ăla roşu!… Pateu, pîine, caşcaval, gogoşar. Vin, apă minerală. Buzele bisericeşti plescăie a plăcere. E bine! Popa se dezbracă de sutană. Soba din spatele său i-a venit de hac…

Masa e defrişată. Popa stă îmbrăcat în faţa ei, gata de plecare. E mîncat, băut şi plătit pentru serviciile-i preţioase. Doamne ajută!

*****

Din camera rece se aude un plînset în surdină. Un plînset de bătrînă. Un plînset cu lacrimi uscate. Un plînset al celebrării finalulului chinului. Al finalizării călătoriei dureroase.

Uşa se închide în urma cantorului înfofolit.

În camera caldă vocile se destind, căutîndu-şi tonul firesc… Zgomotul vieţii.