Năzdrăvanul Boţ

Boţ se născuse într-o seară de iulie. Fusese al patrulea născut şi singurul pisoi dintre cei cinci nou-fătaţi de către doamna Anastasia, pisica pe jumătate birmaneză a familiei Tache. Doamnă e cam mult spus, avînd în vedere vîrsta fragedă a elegantei feline cu sînge albastru. Era mai degrabă o domnişoară, abia ieşită din adolescenţă, fiind născută cu un an mai devreme şi cam în aceeaşi perioadă. Poate puţin mai devreme, înainte de celebrarea solstiţiului de vară. Dar nu despre tinereţea noii mame este vorba aici şi nici despre iubirea înfiripată între ea şi bătrînul pisoi-vulpoi al curţii, Angelo, un adevărat Don Juan pisicesc al întregului cartier. Aşa că să revenim la Boţ.

Încă din primele ore ale existenţei sale, se remarcase prin aspectul diferit. Nu semăna cu nici una dintre surorile sale. Blana sa era de o culoare cenuşie. Un cenuşiu asemănător cu cel al unei bucăţi de cărbune. Analogia aceasta fusese făcută imediat după naştere de către tatăl său, Angelo, pasionat de forma şi culoarea cărbunilor folosiţi pentru grătar de către familia Tache. Interesul său era atît de intens, încît învăţase numele firmelor care produceau sau importau saci de cărbuni pentru grătar şi, în plus, de unde se pot achiziţiona aceştia. Pesonal, prefera mireasma împrăştiată de cărbunii cumpăraţi de la benzinăria Petrom de către domnul Tache. Dar nu întrebaţi cine îi produce,  autorul fiind un ingorant în acest domeniu. Pasiunea motanului Angelo mersese atît de departe, încît îşi însuşise pînă şi cunoştinţe destul de complexe despre industria extracţiei de cărbune din România. E drept, unele date studiate nu mai corespundeau cu realităţile momentului, fiind culese din cărţile de geografie pentru şcoală generală, depozitate în podul casei Tache, vechi de 15-20 de ani.

Dar să revenim la Boţ. Căci, după cum spuneam, el este eroul acestor rînduri, chiar dacă autorul tinde să îşi împrăştie atenţia către cele patru zări. Cu un tată recunoscut pentru inteligenţa şi erudiţia sa, micul ghemotoc cenuşiu nu avea cum să nu îi semene. Încă din primele săptămîni ale vieţii, Boţ se dovedise un pisic năzdrăvan. La 2 săptămîni îşi manifestase interesul pentru lectură. La o lună învăţase deja să citească. Peste încă patru săptămîni lecturase toate cărţile din podul casei, îngălbenite de trecerea timpului. Basmele lui Andersen şi povestirile fraţilor Grimm îi captaseră atenţia în mod special, hrănindu-i imaginaţia, iar manualele de algebră şi geometrie îi sădiseră în micul cap blănos gîndirea logică. În plus, manualele de biolgoie, anatomie, istorie şi geografie îi furnizaseră o imagine de ansamblu a lumii din care micul său spaţiu vital făcea parte. În pragul începutului de an şcolar, Boţ nu mai avea ce să studieze în podul încă încins de soarele verii tîrzii. Toate volumele fuseseră sorbite de mintea avidă de cunoaştere a micului pisoi, căci motan încă nu-l putem denumi la vîrsta de două luni.

După vreo două zile petrecute pe covor, în camera Simonei, fiica de opt ani a soţilor Tache (numele personajului nostru uman este, întîmplător, acelaşi cu al unei blogeriţe cunoscute. O pură coincidenţă, vă asigur!), Boţ nu mai avea astîmpăr. Simţea că-i explodează micul căpşor, dacă nu îl alimenta cu lecturi. Bănuia că sînt atîtea informaţii de care el era străin, că universul în care îşi trăise primele luni de viaţă era atît de mic, iar după poarta roşie metalică îl aşteptau minunile lumii. Şi în timp ce lîncezea pe covorul gros, la picioarele Simonei, în lumina soarelui blînd de septembrie şi încercînd să joace rolul unui pisic normal, un dor de ducă îl cuprinse. În următoarele zile îşi plănui pe îndelete evadarea din curtea cu ziduri înalte. Fiind încă un pui de motan, cu greu putea să escaladeze gardul săsesc ce îi îngrădea libertatea. Ar fi putut să aştepte vreo cîteva săptămîni pînă ar fi căptătat putere suficientă în lăbuţele sale cenuşii. Dar după cum ştim, tinerii fac de multe ori alegeri neraţionale. Iar micul Boţ  este o dovadă că pisicii nu sînt cu mult diferiţi de adolescenţii umani, în privinţa păcatelor tinereţii.

Alegerea sa fusese întărită şi de o discuţie între soţii Tache, surprinsă de Boţ într-o seară. Stăpînii curţii se bucurau de ultimele seri călduroase ale anului, odihnindu-se în cele două şezlonguri din fundul curţii. În timp ce grătarul îşi fumega ultimele bucăţi de cărbuni încinşi, spre deliciul bătrînului Angelo, cei doi soţi deschiseră subiectul celor cinci pui de pisică născuţi la începutul verii. Venise timpul unei decizii.

- Dragă, nu putem să-i păstrăm pe toţi. Avem deja doi cîini şi două pisici. Nu putem să transformăm curtea asta într-o grădină zoologică. Doamna Tache era capul limpede în asemenea chestiuni, spre deosebire de soţul ei, un iubitor al animalelor. Chiar şi cu pasiunea sa pentru micile fiinţe, tindea să-i dea dreptate soţiei sale.

- Probabil că n-o să te înţelegi cu Simona la capitolul ăsta. Şi o să dorească să păstreze măcar unul dintre pui. Şi aşa îi place motănelul gri. Restul sînt pisici. Îl păstrăm şi dăm pisicile.

- Da dragă. Ai dreptate. O să mă interesez prin vecini. Poate o să le vrea cineva, că-s drăguţe. Dar o să vorbesc eu cu Simona şi o împac cumva.

Boţ se afla chiar sub şezlongul doamnei Tache şi ascultase toată convorbirea. Şi în timp ce discuţia celor doi stăpîni părăsise soarta sa şi a surorilor sale, îndreptîndu-se către noutăţile vieţii politice, fiind an electoral, micul nostru erou hotărî să îşi abandoneze traiul lejer ce îl aştepta, pentru necunoscutul ce începea după uşa metalică a porţii.

Fiind joi seara, domnul Tache era însărcinat să scoată tomberonul de gunoi în faţa porţii, pentru ca în zorii zilei maşina firmei de salubritate să îl golească în compactorul din dotare. La ora 23 acesta luă recipientul şi-l transportă pînă în faţa porţii, fără să bănuiască prezenţa lui Boţ în vecinătatea ieşirii. Acesta pîndea în umbra deasă de lîngă uşa metalică, cunoscînd dinainte toate mişcările pe care stăpînul său le va executa. Şi în timp ce domnul Tache tîrîia roţile tomberonului peste pragul porţii, Boţ se strecură neobservat prin dreapta sa şi o zbughi în josul străzii, pe lîngă zidurile caselor. Nu-şi luă rămas bun de la părinţii săi, nici de la surorile sale. Luă cu el doar o mică fotografie care să-i amintească de zilele copilăriei. În aceasta apărea el imortalizat împreună cu surorile sale, în timp ce dormitau într-unul din cauciucurile de pe marginea curţii, folosit drept ghiveci de flori.

Avea să-i ţină de urît în nopţile de singurătate ce vor urma. În timp ce sprinta prin umbra necunoscutului, în mintea lui Boţ se derulau aventuri şi întîmplări viitoare, în care el va juca rolul principal. Cărţile vechi pe care le va citi în multele poduri, încă nedescoperite. Era emoţionat, dar în acelaşi timp fericit de ceea ce va trăi şi va cunoaşte. O nouă viaţă i se aşternea în faţă.

Dar despre noile sale aventuri vom afla altă dată.