Întîlnire de duminică

În dimineaţa de duminică o descopăr acolo, în toaletă. După imobilitatea în care se află, pot jura că  nu şi-a schimbat poziţia de cîteva ore, zile, luni sau chiar ani. Cu ochii încă înceţoşaţi de somn, am privit-o cu o curiozitate amorţită. Iniţial, nu i-am acordat atenţia cuvenită. Dar pe măsură ce minutele se scurg, tocmai nemişcarea ei îmi ascute simţurile adormite de vinul îngurgitat cu cîteva ore în urmă. O durere constantă îmi chinuie tîmplele, încercînd să-mi spună “vezi, iar ai exagerat!”. Şi aşezat pe plasticul capacului de wc, îmi îndrept toată atenţia spre ea. Fiind ora 8 dimineaţa, toată casa încă se îmbăiază în somnul sfîrşitului de săptămînă. E prea devreme pentru zumzetul liniştit al cafetierei, mai ales că mica petrecere s-a prelungit pînă aproape de ora patru. Liniştea este aproape perfectă. Din depărtare se mai aude, o dată la cîteva zeci de secunde, zgomot de maşină ce trece pe drumul naţional din faţa porţii săseşti de lemn. Oameni harnici, îmi zic.

Trec aproape cinci minute şi ea este tot acolo, atîrnată. În fiecare moment am impresia că ar vrea să se elibereze de cîrligul invizibil de care se ţine, pentru a plonja în necunoscutul aflat dedesubt. Eu aproape că nu mai clipesc, ajungînd la concentrare maximă. Mirajul pernei cu puf, care mă aşteaptă în camera caldă, este acum departe. Nu mă mai interesează. Mă gîndesc la traseul pe care l-a parcurs, ajungînd aici. Ar fi putut să ajungă oriunde altundeva, dar hazardul, nevoia unuia sau a altuia, i-a abătut drumul către încăperea aceasta cu pereţii îmbrăcaţi în plăci de faianţă albăstruie.

Din curtea de vizavi se aud, în surdină, cîteva zgomote şoptite. Parcă le-ar fi ruşine să încalce armistiţiul liniştii, impus de noaptea abia adormită. Dar după cîteva secunde îşi încalcă timiditatea şi scot armele cotidianului, folosindu-le în cinstea zilei ce abia începe. Trezirea! Dar ea este tot acolo, încăpăţînată şi mîndră. Nu vrea să plece. Încăpăţănată pentru că se opune inevitabilului. Mîndră de călătoria întreprinsă pînă aici, în faţa ochilor mei. Parcă ar vrea să-mi vorbească.

Da, am plecat din lacul de acumulare de la zeci de kilometri distanţă, fiind ademenită de pompele hapsîne. Am făcut cunoştinţă cu diferite maşinării complicate care mi-au aplicat diferite tratamente dureroase. Am plecat mai departe în călătoria mea, prin întunericul ţevilor subterane, unde nici nu vrei să ştii cît de rece poate fi. Am făcut cunoştinţă cu metalul dur înflorit de rugină şi cu plasticul  alb prietenos. Am zăbovit zile întregi în spaţii înghesuite, uneori ajungînd să-mi pierd speranţa că voi mai vedea vreodată lumina. Acum am ajuns la final, dar încă nu mă îndur să-mi închei călătoria. Mai vreau să zăbovesc puţin pe buza tevii ăsteia de inox. Îmi place liniştea de duminică, în lumina dimineţii semiobscure. Îmi aduce aminte de dimineţile petrecute în lac, împreună cu suratele mele, privind înspre mal la corturile colorate şi adormite. Aşa că mai lasă-mă puţin să mă odihnesc.

Zgomotul din curte este acum acompaniat de rumoarea ce se instaurează în casă. Scîrţîit de uşă, paşi sfioşi pe gresia rece, tuse gîtuită, vorbe şoptite. Trezirea. Dar ea este încă acolo, refuzînd să-şi abandoneze starea în care am găsit-o. Mă îndrept către bateria sanitară de care stă agăţată. Am impresia că ar mai putea sta aşa încă multe ore de acum înainte. Dar picătura de apă de pe buza ţevii de apă îşi trăieşte ultimele clipe, iar eu voi fi călăul ei. Printr-un singur gest îi curmez firava existenţă. Declanşez jetul de apă, iar bobul minuscul de apă este zdrobit instantaneu de pereţii chiuvetei. Îmi trec degetele umede prin păr şi peste faţă, alungînd definitiv somnul. Stropul de apă a dispărut, fiind acum undeva în sistemul de canalizare al comunei, împreună cu celelalte surori ale sale, formînd un şiroi tulbure. Ziua poate începe!

_____________________________

Articol adăugat pe Blogoree Blig!