În cinstea lui

A fost persoana cea mai tare a copilăriei mele. La 70 de ani a construit a doua casă, în curtea încăpătoare. E drept, casa avea doar două camere şi un mic hol la intrare. Era mîndru de realizarea sa. “Cine mai construieşte casă la vîrsta asta? Sînt foşti colegi de muncă morţi şi îngropaţi la vîrsta asta. Dar eu mi-am pus în cap să mai construiesc căsuţa asta. Pentru copii.” Aşa era el. Cînd îşi punea ceva în minte, nu avea odihnă pînă nu îl realiza. Şi a mai trăit încă vreo 12 ani, făcînd ceea ce îi plăcea. Pînă la 78 de ani îşi cosea singur pămînturile. Cîteva pogoane răspîndite pe diferite dealuri din jurul satului. Creştea găini, porci şi o vacă. Nu mai multe. Zicea că-i ajunge doar una.

Fost combatant în război, trăise toate grozăviile frontului rusesc. Odessa, Don, Stalingrad. S-a ales cu vreo două schije în umăr. N-a mai continuat războiul după 23 august, fiind lăsat la vatră din cauza rănilor. Uneori, în zilele ploioase, îşi simţea braţul drept greu. Dar nu se plîngea. Îşi căuta de lucru prin pod sau în şopron şi uita de micile neplăceri provocate de bucăţile de metal ce îi vizitaseră în trecut corpul.

După război a luat drumul Braşovului, către fabricile controlate de comunişti. A muncit aici pînă la vîrsta pensionării, împreună cu soţia sa. A fost un comunist convins şi sincer. Credea cu tărie în ideile lui Marx şi Engels. Nu credea, în schimb, în lichelele ce ajunseseră să conducă ţara. Avusese şi unele dispute verbale cu cei care vedeau şi auzeau tot în fabrică. Dar fusese iertat. Îi cunoşteau convingerile şi, pe lîngă asta, avea origini sănătoase. După pensionare a plecat înapoi în satul natal. A refăcut în întregime casa străbunicului. Întotdeauna spunea că reîntoarcerea la origini i-a prelungit viaţa cu 20 de ani. Pe care i-a trăit simplu. Cosindu-şi pămînturile, crescîndu-şi animalele şi privindu-şi toţi nepoţii născîndu-se şi crescînd. În fiecare vacanţă de vară sau de iarnă, curtea îi era plină de rîsetele şi strigătele lor. Chiar dacă nu ne-a spus-o niciodată, ne iubea enorm pe toţi. Avea o fire practică şi nu lăsa loc de sentimentalisme. Şi nici nu-i ceream să ne-o arate. Simţeam că aşa e. Ca o ecuaţie matematică. Nu existau interpretări.

A fost bunicul meu. Au trecut deja mulţi ani de cînd el nu mai e. Aproape un deceniu. Uneori mi-e dor de el, mai ales cînd revin în curtea vacanţelor estivale şi unde ambele case pe care le-a construit şi îngrijit se deteriorează în lipsa sa.

Aceste puţine rînduri sînt în cinstea sa, chiar dacă a avut o viaţă demnă de un roman.