Sînt la a treia cană de cafea. Neagră, aşa cum îmi place mie. Ea o preferă spălăcită. Întotdeauna îi zic că, de fapt, bea lapte cu puţină cafea. Şi rîdem. E duminică şi mă lăfăi în pat, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire pe geam. A nins şi la Braşov. Cu zgîrcenie, dar a nins. Acoperişul casei din faţa garsonierei noastre e albit de un strat timid de promoroacă ce începe să se evapore, chiar dacă soarele e zgîrcit cu gradele din termometrul atîrnat la fereastră. Programasem ieri o ieşire spre Bran, dar frigul de afară ne cam trage către lîncezeală. Aşa că îmi scufund ochii în negreala cafelei amare şi o sorb. E dulce, chiar dacă nu are pic de zahăr. E dulceaţa duminicii. Televizorul zumzăie în surdină. Parcă e mut, chiar dacă sunetele ce le emite îmi ajung la porţile urechilor. Pe ecran dansează imagini în alb şi negru. Un film românesc din anii 60 pe Pro Cinema. Parcă joacă Valeria Seciu, tunsă băieţeşte. Foarte tînără şi cu privire inocentă. Ieri am reorganizat turnul de cărţi într-un început de campanie a curăţeniei generale ce anunţă sărbătorile de iarnă. Mi-am mai lăsat doar vreo şase volume pe noptiera din dreapta. Acum citesc Supleantul, de Petru Popescu. Un roman cinematografic, în care simţi toate mişcările personajelor. Le aud chiar şi atunci cînd respiră. Ar ieşi un film delicios din cartea asta. Coperta ei e neagră, precum conţinutul cănii mele Milka, ce tronează la zece centimetri de turn.

Mai sorb o gură şi privesc nivelul lacului întunecat din vasul ceramic. Se apropie de fundul alb. Îmi torn ultima gură din cafetiera albă şi îmi reocup poziţia de aşteptare. Filmul continuă în alb şi negru, iar Valeria Seciu are părul negru precum tăciunele. Centrala termică toarce, emanînd aburi albi ce defilează milităreşte prin faţa ferestrei. E o linişte dulce, în alb şi negru.