Îmi dai şi mie… un vot?

S-a mai luminat acest octombrie ce începuse ca într-o poveste frumoasă cu zîne şi feţi frumoşi. Probabil căldura a revenit  deasupra Brumărelului datorită mîndrilor bărbaţi ai patriei, ce au pornit într-un tur temerar prin ţară, ce seamănă cu un turnir cavaleresc pentru obţinerea cheii Palatului Cotroceni. Aceşti eroi moderni ai ţării au pus deoparte orice năzuinţă personală pentru a se pune în slujba cetăţii… Stop. Ceva nu e în regulă! Reluăm.

Da, a început campania electorală. O nouă campanie electorală. La fel ca cea din vară, ca cea de anul trecut, ca cea de acum doi ani (cu referendumul lui Traian)… E noua pasiune a oamenilor verzi, să se afle într-o campanie electorală perpetuă. Au nevoie de aplauze. Au nevoie de strîngeri de mînă. Au nevoie de vorbe dulci. Au nevoie de minciuni turnate în urechi, ca o miere proaspătă. Se închipuie staruri rock. Fac vreo două piruete pe scena ad-hoc (declarată ad-hoc, pentru că în realitate totul este studiat pînă la cele mai mici detalii) în jurul microfonului şi apoi se aruncă peste spectatorii din primul rînd. În stilul Steven Tyler din vremea tinereţii. Ne intrerpretează un cîntec de dragoste. Sînt îndrăgostiţi de ţară, de noi, de voi, de glie, de rîu, de ram, de barză, de brînză, de viezure. Cu ochii strînşi şi capul dat pe spate, ne strigă asta-n microfonul hi-tech.

Eu îmi închipuiesc alt film cu aceşti artişti.

*****

Stau la semafor de vreo cinci minute. Simt cum mi se scurge toată energia din vene, aşteptînd izbăvitoarea culoare verde. Ca din pămînt, la geamul din stînga apare un nene. E îmbrăcat într-un pardesiu ponosit şi rupt la umeri. E nebărbierit de cîteva zile. Are un smoc în vîrful capului, iar vîntul jucăuş îl dansează dintr-o parte în alta în faţa apatiei posesorului amărît. Îmi zice vreo două cuvinte, dar nu-l aud. Cobor geamul să mă dumiresc.

- Îmi dai şi mie un vot? Te rog! Are o voce smerită şi o privire de cîine bătut. O lacrimă îi stă atîrnată în colţul ochiului stîng. Îl privesc preţ de cîteva secunde. Are un ochi mai mic decît celălalt. Dar semaforul se face verde şi o iau din loc. Cerşetorul se îndreaptă agale către trotuar. În timp ce mă îndepărtez îmi strigă “Băsescu. Traian Băsescu. Votează”.

Sînt nedumerit. Nu parcurg 500 de metri şi opresc la alt semafor. Trec cîteva secunde şi un zdrahon se repede deasupra parbrizului cu un bidon de plastic şi o cîrpă roşie năclăită. Mi-l udă în abundenţă şi mi-l mînjeşte în cel mai mare hal. Simt că-mi plesneşte o venă în cap. Îl trimit de vreo cîteva ori în origini şi schiţez o coborîre violentă din maşină. Se îndepărtează vreo cîţiva metri, dar apoi revine aproape de geamul pe jumătate coborît.

- Domnu`! Îmi dai şi mie un vot? Te rhog! Uite, ţi-am curhăţat şi parhbrhizu`! Sînt năuc. Mă uit la urîţenia prin care ar trebui să văd ceva. Dacă merg aşa sigur intru într-un stîlp la primul viraj. Îl curăţ cu ştergătoarele. Semaforul tot pe roşu e, iar spălătorul se apropie şi mai mult de mine.

- Un vot la Geoană. Mirhcea Geoană. Poziţia a doua pe buletinul de vot. Vă rhog! Aha, acum a trecut la persoana a treia. E verde. Hai că am tăiat-o. Scap şi de ăsta.

Ajung la piaţă. Cumpăr nişte roşii, gogoşari şi mă îndrept către brutărie. Au o pîine delicioasă pe care o fac în spatele tejghelei.

- Moşule! Nu bag de seamă apelativul. Moşule! Mă întorc totuşi. Probabil e vreun cunoscut din cartier. Dar nu e. E un nene cu ochii încercănaţi şi faţă ce îl fac să semene cu un pui de buldog. Stă pe un scăunel şi are în faţă un cîntar mecanic jerpelit.

- Moşule! Hai să te cîntăreşti la băiatu`! Te costă doar un vot pentru Oprescu. Hai, urcă-te pă aparat! Îi arunc un zîmbet tîmp dar nu mă opresc. Moşule, nu uita! Votează Oprescu! Hai România! Am deja pe spate un strat rece de transpiraţie. Căldura din brutărie mă ajută puţin. Ies pe cea de-a doua uşă a magazinului. Nu mai vreau să trec pe lîngă băiatul cu cîntarul.

Termin cumpărăturile şi mă grăbesc către parcare. Vreau să ajung acasă. Să scap de alte agresiuni.

- Şefu`! Hai să-ţi dea băiatu` nişte flori. Draci! N-am scăpat. În timp ce îmi pun pungile în portbagaj, un nene cu geacă de piele şi păr mai lung însoţit de nişte ochi albaştri pătrunzători mă abordează. Are între braţe un buchet mare cu crini pe care mi-l flutură prin faţa ochilor.

- Hai şefu să-ţi dau nişte crini pentru iubită. Costă o nimica toată. Un vot pentru Antonescu. Nu-i mai zic nimic. Mă grăbesc cu bagajul, urc în maşină şi plec în trombă. Aud un “Votează Antonescuuuuu” urlat în urma mea.

E bine acasă. Fără nebuni agresivi. Afară plouă. În casă, centrala începe să mestece gaz, precum un văcar american ce molfăie tutun între măsele. Pun mîna pe o carte şi mă scufund în fotoliul de lîngă fereastră. Mi-e cald. Mă ridic şi întredeschid uşor fereastra. Nu trec două minute şi de afară se aude un urlet hodorogit. Descifrez doar cîteva vorbe. Mafie… hoţie… fraudare… medicamente… Vadim… vot… Închid geamul. Acum e linişte.

*****

Şi luna de campanie e abia la început.