alphablog.ro

Dreptunghiul verde al oraşului m-a atras ieri, după mai mulţi ani de absenţă. De pe vremea cînd FC Braşov mirosea jocurile Cupei UEFA. De fapt, am fost să văd minunea sau mai degrabă cele patru minuni, care s-au lăsat greu admirate de la începutul anului. Cei patru stîlpi albi ai instalaţiei de nocturnă şi-au aprins lămpile pentru prima oară, luminînd pasele lui Măldărăşanu sau Ilyes. Primul meci oficial de fotbal, jucat la ceas de seară în Braşov. Nu puteam să ratez această premieră.

Furnici galbene. Sunet de trompete. Voci peste voci. Sute de jandarmi. Înghesuială la intrarea pe stadion. “Oare crezi că Becali are telefon în celulă?” aud în spatele meu firimituri din conversaţia unor puşti de 12-14 ani. “Da bă, îţi dai seama că le dă la ăia cîte o mie de euro şi gata!”. Zâmbesc puţin. Am ajuns în mijlocul unei mulţimi de vreo o mie de oameni, ce începe să fiarbă în faţa celor trei turnichete care filtrează accesul la tribuna a doua a stadionului. Nervii încep să buşească în spatele meu. “Da’ lăsaţi-ne să intrăm odată!”. Un jandarm încearcă să răcorească mămăliga din faţa intrării, dar nu face altceva decît să o dea în clocot. Încep huiduielile, care se trasformă după cîteva zeci de secunde în scandări pentru echipă. Steagu! Steagu! Mai avansez trei metri. Mă opresc. Mă ridic pe vîrfuri să mă lămuresc unde s-a blocat, din nou, şarpele obez cu cap schilod. Sînt împins din spate. Îmi ţin echilibrul cu greu.  Mai trec cîteva minute şi văd, în sfîrşit, barele turnichetului prin care trebuie să mai trec, pentru a scăpa din burta pitonului galben. Lămpile stîlpilor luminează deja verdele arenei, în momentul intrării mele în stadion. Jucătorii sînt pe teren, la încălzire.

Ne-am găsit uşor locurile tipărite pe bilet. Erau ocupate. După o scurtă negociere, reuşim să le recuperăm, pe jumătate curăţate de praful gros ce le acoperea. Desăvîrşim noi igienizarea. Luminile artificiilor întîmpină intrarea oficială a sportivilor pe gazon. Se sărbătoreşte inaugurarea nocturnei. Toată tribuna aplaudă. Începe meciul.

Întotdeauna m-a distrat spiritul tribunei de fotbal. Aici, românul renunţă la aproape toate inhibiţiile. Hazul şi necazul se împreunează aproape în fiecare minut al meciului. Simţi suspinul colectiv produs de o pasă greşită. Strigătul către arbitru, atunci cînd decide împotriva echipei. Bucuria sau dezamăgirea golului. Simţi că trăieşti aceleaşi sentimente, impreună cu ceilalţi vecini de tribună.

Confruntarea din iarbă a oferit destule emoţii şi răsturnări de situaţie. Cum altfel ai putea numi situaţia din repriza a doua, cînd arbitrul a decis să acorde lovitură de pedeapsă pentru FC Braşov pentru ca apoi să fie convins de către unul dintre asistenţi să-şi schimbe opinia!? La fel şi nebunia din ultimele 10 minute, cînd s-au înscris toate golurile. Extaz la golul lui Surdu. Apoi bucuria eliminării lui Dudiţă, de la echipa oaspete. Frustrarea golului egalizator. “Staţi liniştiţi, că mai dăm un gol”, ne spune un hîtru aflat în spatele nostru. După un minut i se şi îndeplineşte prezicerea. “V-am zis? V-am zis?”, ne strigă în vacarmul produs, în timp ce ţopăie ca un copil de 5 ani. Iar apoi finalul, care salvează echipa din Mediaş, rămasă în 9 jucători, de un K.O. dureros.

În statistică vor rămîne doar cîteva informaţii:

FC Brasov – Gaz Metan Mediaş 2-1 (R. Surdu ’81, N. Constantin ’87 / Grillo ’85), 5 aprilie 2009

Pentru mine va rămîne o amintire plăcută, consemnată prin acest post, într-o seară răcoroasă la început de aprilie.