Crizbav – Impresie de sîmbătă
Feb 08
Trecem de plăcuţa informativă pe care scrie Crizbav şi dintr-o dată totul se schimbă. Limba de asfalt pe care ne aflam se termină subit, lăsînd loc unei paste incerte. În unele zone asfaltul ar vrea să iasă la suprafaţă, dar noroiul se încăpăţînează imediat şi îl trimite în neant. După încă 500 de metri, caravana noastră se afundă şi mai rău în noroi. E din ce în ce mai gros. Ne uităm unul la altul întrebîndu-ne din priviri de unde a apărut! Soarele de februarie fusese mai mult decît generos în ultimele zile, încălzind Ţara Bîrsei într-un mod neaşteptat, încît nu am putut rezista de a nu ieşi la un grătar de sfîrşit de săptămînă. Primul din acest an. Dar existenţa glodului abundent devenise pentru noi o enigmă. Mă felicit, totusi, că nu am cedat tentaţiei de a spala maşina înainte.

Clădirile comunei încep să flancheze maşinile, una cîte una. Cele mai răsărite sînt înconjurate de case dărăpănate, cu învelişul tăbăcit de vreme şi nepăsare. Cărămizile roşiatice rînjesc hîd de după tencuielile cocioabelor, majoritatea de un verde spălăcit, semn că la un moment dat aceasta fusese o culoare extrem de populară printre foştii locuitori. Cele renovate, în schimb, îşi asortează tîmplăria termopan albă a ferestrelor cu nuanţe îndrăzneţe de galben sau portocaliu.
Din loc în loc, din faţa porţilor de lemn, localnicii privesc către caravana noastră cu aer de interes amestecat cu nepăsare. Mai toţi par trecuţi de 50 de ani. Mulţumită hărtoapelor mascate de noroiul abundent, ne deplasăm cu viteza melcului şi putem descifra frînturi din dialogurile lor. A descifra e mult spus, cuvintele rostite fiind aproape toate în maghiară. Îmi e puţin ciudă că nu m-am lăsat înduplecat de bunica, ce dorea să mă înveţe ungureşte în copilărie. Sentimentul ăsta l-am mai trăit de multe ori, mai ales în liceu cînd plecam cu gaşca prin ungurime şi cu greu găseam pe cineva dispus să parlamenteze relaxat cu noi în româneşte.
Oprim pentru cîteva minute în faţa primăriei. O clădire lungă, albă, dispusă pe un singur nivel şi renovată de puţin timp. Peste drum, un loc de joacă viu colorat şi populat de un grup zgomotos de copii. La 10 metri de acesta, o casă bolnavă abia se mai ţine pe verticală. Din fizionomia sa simţi că ar vrea să îşi pună capăt calvarului şi să nu mai existe. Să se transforme în moloz şi apoi cineva să-i împrăştie rămăşiţele, departe de ochii copiilor. Dar totuşi rezistă. Încă. Azi, mîine…

Ne urnim din nou. De data asta facem un mic ocol pentru a ne completa convoiul turistic cu ultima maşină, a gazdei picnicului. În poarta casei cu numărul 76 zărim o jumătate de om, la propriu. Îi lipsesc cele două picioare. Stă cu o ţigară pe jumătate arsă în vărful buzelor şi ne priveşte placid. Probabil se întreabă ce naiba căutăm pe acolo şi îi tulburăm liniştea cu zgomotul motoarelor diesel. Facem joncţiunea cu ultimii sosiţi şi mai trecem încă o dată prin faţa fizicului ciuntit. Aceeaşi reacţie. După care îşi întoarce privirea de la noi, pentru a-şi odihni ochii scrutînd în gol.
În capătul străzii principale se înalţă, mîndră, biserica. Albă, corpolentă şi bătută de soarele primăvăratic, parcă schimbă întreg peisajul cenuşiu al comunei. De trulă stă agăţată o antenă parabolică, iar deasupra ei stau demne patru ceasuri dereglate. Nici unul nu indică ora exactă, pesemne că la un moment dat s-au certat hotărînd să facă fiecare cum îl taie capul şi nici un ceasornicar nu a reusit să le mai împace.

Mai înaintăm vreo 500 de metri în viteză de paradă şi lăsăm Crizbavul în urmă, îndreptîndu-ne către locul stabilit pentru distracţia cîmpenească programată. Dar asta este deja o altă poveste, cu grătar, alcool, ceaun, aeroplane miniaturale şi veselie.
*****
La întoarcere, găsim localitatea pe întuneric. Pustiul uliţei principale este deranjat, în locurile luminate de cîte un bec chior, de umbrele copiilor întîrziaţi la apelul părinţilor. Acum totul pare şi mai trist, probabil şi din cauză că zidurile bisericii nu mai strălucesc ca în urmă cu cîteva ore. Se lasă frigul şi noroiul începe să prindă crustă, ca o farfurie de piftie proaspătă abia băgată în frigider. Redescoperim asfaltul şi instantaneu bag piciorul în pedala de acceleraţie…

Imi amintesti de-un scriitor, dar nu-mi amintesc care.
Ce scriitori romani ti-au placut cel mai mult?
Hmm…plăcut zici? Cred că am avut preferinţe la anumite vîrste. Am savurat proza lui Eliade prin liceu. Camil Petrescu la fel. În facultate l-am descoperit pe Geo Bogza, cu publicistica sa. Şi mai sînt cîţiva.
Nu prea am inteles nimic..
Tu ce ai fi dorit să înţelegi din descrierea asta?
Ai fost vreodată la Holbav? Drumul până acolo face toţi banii.
Andrei´s last blog ..Mă simt norocos
Andrei, am fost şi pe acolo
.