Cinema Cosmos! Cinema Paradiso!

Prima mea dragoste a fost cinematograful. Adică sala aia mare cu scaune îmbrăcate în huse din material textil, de culoare incertă. Puştan fiind în epoca de final ceauşistă, televizorul nu era o opţiune de recreere. Cele trei ore de program zilnic fiind o glumă proastă. Desenele animate difuzate preţ de vreo 5-10 minute în weekend la fel. Tin minte că în ’89, într-o amiază de duminică, am servit o repriză de vreo 5 minute cel mult. Rămăsesem atît de dezamăgit încît mama, privindu-mă, începuse să plîngă neputincioasă. Astfel, filmele ce rulau la cinematograful de cartier erau  porţiile mele de entertainment. Primele filme le-am văzut împreună cu tata, fiind prea mic pentru a fi lăsat singur. Ţin minte că sala era atît de plină, încît cei mai ghinionişti găseau loc doar pe treptele de acces. În cazul ăsta şi biletul era mai ieftin, fără loc. Ca în acceleratul de Constanţa. Cozile pentru biletele de intrare  se asemănau cu cele pentru alimente, doar că aici nu existau cartelele acelea nenorocite cu care trebuia să te prezinţi la Gostat. Zorro, Biciul Fermecat, Sora 13 sînt doar cîteva dintre filmele cu care mi-am tocit retina în copilărie. Şi le revedeam cam de 4-5 ori într-o săptămînă, de învăţasem replicile mai ceva ca poeziile din clasele primare.

Nuovo Cinema Paradiso (1990) – Giuseppe Tornatore

După revoluţie rulau deja şi filme mai noi. Prin ’91 a apărut Liceeni rock’n roll, de ne-am bulucit ca disperaţii să ne holbăm la sînii Oanei Sîrbu, ce ne zîmbeau ştrengăreşte în cele două scene cu Bănică Jr. A doua era mai scurtă, de au oftat toţi derbedeii în întunericul sălii. Cele mai noi filme le vedeam la Patria, cinematograful cel mai mare din oraş. Dar nu ne hazardam prea des, dacă pelicula nu era prea interesantă. Oricum a doua sau a treia săptămînă urma să vină şi pe strada noastră, în sala mea preferată. Atunci nu-l mai ratam şi îl executam de vreo 2-3 ori ca să-l învăţăm pe de rost.

Cam după ce i-am văzut sînii Oanei a venit şi trădarea. Trădarea mea. Mi-am înşelat prima iubire, sala de cinema din cartier, cu o tîrfuliţă care se oferea oricui şi aproape oriunde. Chiar mai rău, accepta fără nici o problemă orgia, gangbang-ul vizual.  Şi era surprinzător de mică pentru ce era în stare să facă. Videoplayer-ul era acea mică neastîmpărată care mi-a deturnat atenţia de la doamna cu care îmi împărţisem anii din urmă. Şi cu timpul relaţia noastră s-a adîncit, mai ales cînd ai mei părinţi mi-au oferit-o în dar. Devenise doar a mea această neobrăzată, aleasă din paginile de mică publicitate ale unui ziar local într-o după-amiază rece de februarie, pe care o satisfăceam cu casetele video piratate de la centrul de închiriere. Ne împreunam în fiecare zi, făcîndu-mă să uit aproape complet de iubirea mea din trecut, intrată aproape în moarte clinică. Reveneam la ea din cînd în cînd, spăşit, atunci cînd fîşneaţa  de acasă nu îmi putea satisfăce mofturile. Atunci, sala de cinema îşi lua revanşa şi îmi reamintea de ce  o adorasem în trecut. Dar schimbarea era ireversibilă. Cu timpul ne-am răcit şi mai mult, întîlnindu-ne doar de cîteva ori pe an.

Dar nici ea nu a rămas datoare, plătindu-mi cu aceeaşi monedă după scurt timp. Începuse să se prostitueze la rîndul ei, trădînd filmul, legămîntul nostru, pentru distracţia ieftină a discotecii ce o găzduia în sfîrşiturile de săptămînă. Am sperat să fie doar o rătăcire de scurtă durată, dar n-a fost aşa. Cu timpul, delirul ritmurilor nocturne a cuprins-o complet, abandonînd total cinematografia. Şi trecînd într-o zi prin faţa ei am rămas surprins de noua ţinută. Avea o siglă mare în frunte, care trăda noua ocupaţie a doamnei copilăriei mele, pe care scria “Disco No Problem”. Şi o purta ca pe o coroană, mîndră de noul rol pe care îl interpreta. Mi-am plecat privirea, conştient că totul între noi se terminase. Şi a fost sfîrşitul.

*****

Am relatat această povestioară în urma citirii unui articol de ziar, sîmbăta trecută. M-a amuzat că autorul făcea comparaţie între audienţele înregistrate în sălile de cinema din Statele Unite şi cele de la noi. Şi stăteam să mă gîndesc la ce săli făcea referire! Că la capitolul acesta Braşovul este repetent. Care sînt sălile de cinema funcţionale în momentul actual? Mai există doar două în oraş: Modern şi Go Multiplex. În primul am călcat ultima dată acum vreo doi ani, cînd am stat în ultimul rînd ce duhnea a urină şi era un frig îngrozitor. Iar la Multiplex am fost pentru premiera James Bond – Quantum of Solace, în noiembrie, şi am ieşit jumătate chior şi trei sferturi surd.  Restul sălilor, existente pînă acum cîţiva ani, au fost pervertite în cluburi populate de pipiţe siliconate şi şmecheraşi de doi lei sau lăsate în paragină. Astra a devenit Moose (fiţă-club), Cosmos – mon amour s-a trasformat în club Blue Sensations (după ce pentru o bună perioadă s-a numit Disco No Problem), sala Patria stă închisă de vreo 4 ani pe motiv de ghete, cinema Arta e sală de biliard, iar Popular (cel mai vechi cinematograf din Braşov în copilărie) nu mai există de cel puţin un deceniu şi ceva. Nici nu mai ştiu ce mai funcţionează în acea sală. Fusese bingo pentru o perioadă. Posibil să fie acum striptease, pentru a completa tabloul dezolant. Şi tare mi-e teamă că şi în alte oraşe din ţară peisajul este asemănător.

Deci, care audienţă? Aia de pe torrente sau oDC?