Căldura de decembrie

Tata le-a adus acasă undeva pe la mijlocul lui decembrie. Primul trimestru din clasa a treia era aproape de final. Şcoala s-a terminat cam cu o săptămînă mai devreme decît în mod normal. Nu mai ţin minte din ce cauză, dar bucuria a fost maximă. Le-a adus acasă vineri. Doar el ştie de unde le-a pescuit. Ne-a zis doar din piaţă. Fără alte explicaţii suplimentare. Eu şi frate-miu ne-am uitat la ele cu ochi lucitori. Nu mai admirasem formele acelea de aproape un an şi ceva. Maică-mea mai adusese cîteva atunci cînd se întorsese din Germania, unde o vizitase pe naşă-mea, plecată pe la începutul anilor 80 cu toată familia. Faptul că se căsătorise cu un sas, o ajutase să emigreze legal în ţinutul dulce al Bavariei. Mama le adusese împreună cu Coca-Cola şi tricouri Puma. Le-am savurat împreună cu un pahar de coke, îmbrăcaţi cu tricourile cu felină.

Era vineri 15, iar bananele erau verzi. Tata le-a cocoţat pe dulapul de cireş din camera unde dormeam împreună cu frate-miu.

- Nu-s bune de mîncat acuma! Mai trebuie să treacă vreo cîteva zile. O să se coacă ele de la căldură.

A doua zi plecam la ţară. N-aveam nici o speranţă că o să se îngălbenească peste o noapte. Răceala din calorifere nu ajuta. Noroc cu căldura de afară. Din cauza temperaturii, plopii din faţa geamurilor mai aveau puţin şi fătau pere. Poate şi răchita micşunele. Minunea asta se mai întîmplase în urmă cu cîteva luni, născînd o legendă urbană prin cartierul muncitoresc. Dar nu-mi puneam speranţe în căldura nefirească de decembrie. Aceasta nu avea cum să-mi îngălbenească bananele pentru mîncat. Nu-mi rămînea decît să mă holbez la ele din vîrful comodei în care îmi visam fantasmele.

Dacia galbenă a lui unchi-miu m-a dus la ţară a doua zi. Mi s-a făcut rău, ca de obicei, după pantele Predealului. Am dat la raţe pe la Buşteni. Trebuia tăiat porcul, iar numărul fără soţ al Daciei era perfect pentru o călătorie pe drumurile naţionale ale patriei în acel sfîrşit de săptămînă.

Am văzut zbuciumul dobitocului, legat de picioarele din spate. L-au pus la pămînt cu greu, după ce a sîngerat prin jumătate din curte. Rămăsesem în casă, îngrozit de guiţaturile disperate ale porcului. A reuşit să se sfîrşeasă tocmai în faţa ferestrei mele. Cîteva ore mai tîrziu mîncam şoricii secţionaţi de unchiu`, un maestru al tăierii porcului. Luni dimineaţă a plecat, lăsîndu-mă cu bunicii. Era prima vacanţă de iarnă petrecută ţărăneşte.

Am ascultat Europa Liberă în seara de luni, împreună cu tataie. Atunci am aflat că la Timişoara fusese tărăboi. Încă şi acum îmi mai ţiuie în ureche paraziţii radioului. Apoi am asistat şi la discursul tătucului, transmis la radio şi la televiziune. Huliganii! Tataia îmi spunea că treaba e groasă. Ascultător fidel al Europei Libere, era la curent cu toate mişcările din spatele Cortinei de Fier. Peste tot fuseseră schimbări. Doar România rămăsese încremenită.

Jucam Piticot în camera Tatianei, atunci cînd maică-sa a năvălit în cameră şi a dat drumul la radio. Ceauşescu a fugit! Cu avionul sau ceva de genu`, fugăriţi de oamenii furioşi din Bucureşti! Nu ştia nici ea prea bine. Îmi închipuiam cum cuplul prezindenţial abia a apucat să prindă avionul în mişcare, alergaţi de unii furioşi. Tatiana nu avea televizor, aşa că am ascultat la radio. Dictatorul a fugit. Zicea ceva şi despre nevastă-sa. Lucru normal, doar erau tot timpul împreună. Nu puteau fi separaţi. Academican doctor inginer, unul dintre răspunsurile pe care l-am dat în anul acela, în timpul unei inspecţii la care fusese supusă învăţătoarea noastră. Prim Secretar General al Partidului Comunist Român fusese altul, după ce îmi fluturasem cele două degete de la mîna dreaptă, din banca a cincea de pe mijloc. Bravo, Daniel! Îmi învăţasem bine lecţia.

Am ieşit la stradă, unde se strînseseră mulţi dintre oamenii ce locuiau în cătun. Stăteam în faţa porţii bunicului meu. Toţi vorbeau despre minunea fugii. Era cald, iar între pietrele de rîu, bătute în faţa porţii, zîmbea iarba neobişnuit de verde. Parcă era primăvară. Apoi s-a dat de ştire că televiziunea transmitea liber. Era trecut de prînz şi toţi s-au retras în case. Cei care n-aveau televizor au tras în vecini. Venusul bunicilor era privit de vreo zece perechi de ochi. Camera era plină de curioşi. Roman, Dinescu, Voiculescu… Iliescu, în sfîrşit. Dacă a apărut el, atunci e de bine! Am învins! Am învins!

Apoi au urmat morţii. Mureau la televizor. Teroriştii erau pe buzele tuturor. Ceauşescu era de vină. El instiga teroriştii să omoare.

Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi! M-am trezit greu în dimineaţa aceea de duminică. Am bătut toate uliţele încă de la ora şase dimineaţa, împreună cu Bobi, Cristi şi George. La ora nouă toţi aveam funiile pline de covrigi. Oamenii fuseseră darnici ca niciodată. Nici o casă nu rămăsese ferecată. Ole, ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e! În restul zilei am asistat la pregătirea bucatelor din casa bunicii. Toată casa era a ei. Piftie, salată de boeuf, cîrnaţi, cozonac sau supă de găină. Toate îşi aruncau miresmele prin încăperile casei.

Ceauşescu dacă face pe nebunul, nu mai prinde nici Crăciunul! L-a prins, totuşi, pentru cîteva ore. L-au executat rapid. Cîteva imagini cenzurate circulă pe ecran. Filmul complet aveam să-l urmăresc după cîteva zile. Vreo două zile mai tîrziu primim, înfipt în poartă, noua Scînteia. Se numeşte Adevărul. Îl citim amîndoi pe nerăsuflate.

Cu Pluguşorul n-avem succesul din Ajunul Crăciunului. Oamenii nu ne primesc cu uratul. Se tem de pocnetele biciului mînuit de Cristi. Dacă buşiturile lui atrag teroriştii? Nu luăm prea mulţi bani. Îi împărţim la patru. Restul serii îl petrecem la televizor. Programul este delicios şi nu mai seamănă cu cele din anii trecuţi. După ora 12 aud pentru prima dată piesa Don`t worry, be happy. Am rîs cînd am văzut videoclipul. Ce nebun nenea ăsta negru! Apoi am adormit.

După revelion a venit şi zăpada. Multă zăpadă, de parcă se răzbuna că a pierdut o lună degeaba. Pe 8 ianuarie a venit tata să mă ia acasă. A ajuns cu greu, din cauza drumurilor înzăpezite. Peste două zile am plecat către Braşov. Am trecut pe lîngă unitatea militară din Tîrgovişte unde i-au executat pe fericiţi. Tata mi-a arătat cîteva ciupituri în zidurile clădirii. Sînt urme de gloanţe. Apoi trenul a făcut o curbă spectaculoasă de aproape 180 de grade şi ne-am îndreptat spre Braşov.

Acasă, bananele nu mai erau pe dulapul de cireş. Se copseseră în cele douăzeci de zile. Mi-era ciudă că n-am apucat să gust o bucată. M-am mai îndulcit de la portocalele vesele de pe servantă. Erau gustoase, iar în casă era cald.

*****

În primăvara lui 90 aveam să privesc, la Televiziunea Română Liberă, cum Toto Cotugno cîştiga, în Iugoslavia la Zagreb, Eurovision 1990 cu piesa Insieme 1992.

Cîteva luni mai tîrziu Iugoslavia se dezintegra. Insieme! Fusese Tîrgu Mureş şi urma Piaţa Universităţii. Tot insieme. Anii 90 doar insieme nu aveau să fie.