Bună! Ce mai faci?

Ce am putea face noi, cei aflaţi în partea dreaptă a Prutului? Să protestăm? Cui? Puterii de la Chişinău? Lui Voronin? Inutil. Din ultimele acţiuni sau declaraţii ale puterii moldovene, este mai mult decît evident că un dialog nu poate fi posibil. Să protestăm la Uniunea Europeană? Să n-o deranjăm din somnul profund pe care îl experimentează de aproape o săptămînă. La OSCE? Hahaha.

Ce am putea face, totuşi? Ne uităm de la începutul săptămînii la toate ştirile venite de la Chişinău şi parcă revedem imagini ale României de acum 20 de ani. Deja vu. Sîntem alături de ei, măcar la nivel declarativ. Avem nostalgii şi ne gîndim uneori la o eventuală unire între cele două state. România Mare, patrie, sînge românesc, etc. Dar acesta să fie sprijinul de care cetăţenii moldoveni să aibă nevoie? Un sentimentalism ieftin şi nerealist? După cum spuneam în articolul anterior, oare ce ne dorim de fapt? Teritoriul în sine, acei kilometri pătraţi care dau bine în cărţile de geografie, sau întregul ambalaj basarabean? Inclusiv cu o minoritate tare rusofonă. N-ar fi mai eficientă o comunicare sinceră între cele două comunităţi înrudite? Să ne interesăm de situaţia lor! Dacă stăm să ne gîndim limpede, cu o săptămînă în urmă ce informaţii aveam despre societatea moldovenească? Aveam cîteva ştiri despre viitoarele alegeri ce se vor desfăşura în 5 aprilie, cu comuniştii în pole-position. Şi înainte de asta?

De la mii de kilometri distanţă, se simte putoarea stalinistă ce se răspîndeşte din biroul devastat al lui Voronin. Măsluirea alegerilor nu mai pare a fi o necunoscută pentru nimeni după ultimele evenimente. De ce n-ar fi făcut-o? Dacă poţi să arestezi jurnalişti străini fără nici o bază legală, dacă poţi să arestezi copii în plină stradă, dacă poţi să întrerupi aproape toate mijloacele de comunicare cu exteriorul, de ce nu ai putea să manipulezi nişte rezultate ale unor alegeri parlamentare?

Ce să nu facem? Am putea să nu dăm sfaturi din faţa calculatorului, cu berea la îndemînă. E uşor, totuşi, să te ia valul tastînd #pman, avînd impresia că eşti un personaj important într-o piesă care pune în scenă o revoluţie. Cu toţii avem gînduri revoluţionare şi dorim la un moment dat să fim angrenaţi într-un eveniment de importanţă istorică. Bă, am participat şi eu la revoluţia din Moldova… Da mă, din fotoliul dormitorului! Dar totuşi… Am urmărit atent desfăşurarea “revoluţionară” de pe Twitter şi pot spune că majoritatea ciripelilor erau emise de persoane care nu aveau nici o treabă cu societatea moldovenească de peste Prut. Multe informaţii dublate, triplate, părerişti, revoluţionari de cartier. Datorită lor, esenţa iniţiativei #pman s-a diluat după prima zi de proteste. Cel puţin în ochii mei.

Sîntem fiii unor societăţi cu dizabilităţi. Am trăit şi trăim în continuare frustrarea creată de cei care ar trebui să ne conducă. Ştim ce înseamnă nedreptatea şi absurditatea sistemului. Uneori am fi dorit să ne fi născut altundeva, chiar şi în friguroasa Islandă. Ţeapă, fraierilor! Continuaţi să visaţi.

Cum este posibil ca în anul 2009, într-o ţară europeană, să existe asemenea practici staliniste ale unui stat împotriva cetăţenilor săi sau străini? Lipsa unei opoziţii adevărate ar putea să fie o sămânţă din care a crescut această realitate. Nu am auzit o voce competentă anti-comunistă în toate aceste zile. Inclusiv haosul produs la manifestaţia de marţi a fost creat de lipsa unor lideri care să limpezească masele. Şi întrebarea mea ar fi: DE CE?

… Întreb asta pentru că nu vă cunosc. Zdob şi Zdub, O-Zone, vinul de Hînceşti din rafturile hypermarketurilor, comunism, Tolea sau Gorbunov sînt puţinele repere pe care le am de la voi. Şi îmi e cam jenă. Sper că nu sînt mulţi ca mine. Poate unii dintre noi vorbesc despre unire, ignorînd faptul că nu vă cunoaştem aproape deloc. Vreau să vă cunosc, pentru a putea să vă înţeleg. Vreau să vă ştiu problemele. La fel şi bucuriile.

Poate e puţin, dar eu asta pot să fac.

Articol adăugat pe Blogoree Bligg!