Liniştea înşelătoare a unei duminici

Îmi amintesc cu drag de duminicile petrecute în apartamentul părintesc nu foarte mare. De plopii care se foiau necontenit în faţa ferestrelor, sîcîiţi de jocul vînturilor bîrsene. Ţin minte că în perioada copilăriei toamna era bogată şi lungă, ce zăbovea printre blocurile cartierului muncitoresc pînă în preajma zilei Sfîntului Andrei. Duminicile erau speciale pentru că doar ele ne lipseau de drumul către şcoală, sîmbetele fiind şi ele lucrătoare pentru toţi. Eram copii şi ne stătea mintea mai mult la joacă.

Şi duminica aceea începuse la fel ca celelalte. Nimic special. Sau poate era ceva altfel. Era mai linişte decît de obicei. Probabil aşa îmi amintesc eu acum, influenţat de evenimentele ce au urmat. Maşinile se împerecheau la cîteva minute pe şoseaua din faţa balconului. Mă trezisem destul de devreme, din cauza luminii vesele de afară. Zilele precedente fuseseră mai mohorîte, anunţînd inevitabila apropiere a iernii. La ora nouă eram deja în bucătărie pentru micul dejun, în timp ce radioul reda programul obişnuit de duminică dimineaţa. Şi minutele au trecut în acest ritm liniştit, ca într-o reluare a unei zile obişnuite. Mama deschisese uşa balconului pentru a invita în cameră aerul plăcut de noiembrie. Un aer cald care mă chema afară. Am ieşit în balcon pentru a fotografia atmosfera ce învăluia blocurile inestetice. Vînt uşor de toamnă şi LINIŞTE. O linişte ce lăsa să vină din depărtare, din direcţia Bucureştiului, un zumzet, un murmur aproape imperceptibil. Curios, am rămas acolo pe pragul înalt al uşii balconului, pe jumătate ieşit în afară. Din cauza plopilor aliniaţi de pe marginea şoselei, nu reuşeam să văd ce provoca acel murmur care se amplifica în fiecare minut. Devenise aproape un vuiet. Şi am rămas acolo, mirat de nefirescul ce începea să cuprindă acel început de zi. Apoi am văzut un grup de oameni care venea într-un ritm pe jumătate leneş dinspre capătul cartierului. Mi s-a părut ciudată scena, fiindcă bărbaţii mergeau pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar, aşa cum era normal. De după plopi am zărit vreo treizeci de inşi ce păşeau umăr la umăr, unii îmbrăcaţi în haine de stradă, unii acoperiţi cu salopete de un albastru spălăcit precum cea a tatălui meu.

M-a cuprins un soi de nelinişte amestecată cu teamă. Nu ştiam ce se întîmplă exact. Am fugit către bucătărie să-mi chem părinţii pentru a le arăta descoperirea făcută. Iniţial am fost tratat cu neîncrederea obişnuită a părinţilor, dar i-am convins să mă urmeze. Ajunşi în balcon, strada era şi mai animată. Primii pietoni neobişnuiţi ajunseseră în dreptul balconului, iar în spatele lor defilau încă vreo cîteva sute de feţe încruntate. Toată strada era ocupată acum de-a latul, încît nici o maşină nu mai putea să-şi facă loc printre oameni. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Apoi au început să strige, la început doar cîţiva, pentru ca în cîteva secunde aproape toţi să se sincronizeze: Veniţi cu noi! Veniţi cu noi! Se uitau către balcoane, astfel mi-am dat seama că se refereau la noi. La părinţii mei şi la ceilalţi privitori ce populau balcoanele blocurilor din jur. Nu ştiam unde se duceau, dar îndemnul era unul ademenitor. De pe marginea străzii unii se alăturau grupului. Alţii din balcoane, ridicau cîte un pumn în aer şi scandau alături de protestatari. Doar atît. Hoţii! Hoţii! Se trecuse la alt registru, iar şarpele uman părea să nu se mai sfîrşească. Trecuseră vreo 10 minute şi strada era la fel de înţesată de chipuri din ce în ce mai schimonosite de ură. Strigătele erau amplificate de ecourile ce se jucau între blocurile cu zece etaje de peste drum. Totul se transformase într-un torent asurzitor. Eram fascinat de această scenă la care eu primisem bilet în primul rînd pe mijloc. Aş fi dorit să nu se mai termine. Dar strada începea să se golească. Asfaltul uscat începea să iasă din nou la iveală. Am mai rămas acolo, în buza balconului, pînă la ultimul protestatar. Torentul a început să se stingă, metamorfozîndu-se într-un vuiet, apoi într-un murmur, pentru a pieri în acelaşi zumzet de la început.

Totul se petrecuse în cîteva zeci de minute. Alte cartiere urmau să fie încinse de acelaşi foc. Avea să se strige mai apoi Jos Ceauşescu şi să se cînte Deşteaptă-te Române. Pe strada mea era din nou linişte, aceeaşi linişte înşelătoare de la începutul dimineţii. Aceasta mai avea să ne bîntuie încă doi ani. Atunci a fost 15 noiembrie 1987.

Comments

comments

12 Comments

  1. Marius Ola

    Interesant este ce a mai rămas din acel 15 noiembrie 1987, la 22 de ani de atunci. M-am întristat şi pe de altă parte m-am înfuriat. Am fost lovit şi în egoul de ziarist şi sub centura sentimentului la ceea ce a reprezentat acea dată atunci. Azi când mi-am reinstalat messingerul. O să povestesc mai pe larg de ce la mine pe blog.
    Da, într-adevăr, a fost o linişte de duminică înşelătoare. Şi, atunci şi acum. Acum altfel. Toate cele bune 🙂
    .-= Marius Ola´s last blog ..Sunet pierdut =-.

    • Marius, m-ai făcut curios!
      Cătălin, constat, din comentariul tău, că povestea asta e mai utilă decît aş fi crezut. Ca pedeapsă te invit să votezi articolul pe FTW. Altfel spînzur pisica şi îi dau foc în faţa Consiliului Judeţean! 😀

    • Zamolxis, pe mine `89 m-a prins la bunci, la ţară! 😀 O să vină şi rememorarea aia luna viitoare.

      Andrei, e mărturia mea, din punctul de vedere al unui copil. Cînd protestatarii au trecut prin faţa blocului meu nu scandaseră nimic despre Ceauşescu. Eu am auzit doar Hoţii! Hoţii! sau Veniţi cu noi! Doar cînd au ajuns în zona Spitalului Judeţean au început şi cu lozincile anti-ceauşiste (după mărturiile martorilor).

  2. Marius

    Frumos scris! Ce bine ar fi sa-si aminteasca de aceasta zi, fara a se gandi numai la interese personale, si deputatul Postolachi, inca presedintele Asociatiei 15 noiembrie. Atunci milita pentru adevar. Acum minte ordinar ca e doctor in sociologie (vezi siteul PLD Brasov). Dovada, dovada, cum ar zice Elena Ceausescu.

Comments are closed.