Prins într-o discuţie despre celebrul filmuleţ cu Băse Cichicean, apărut săptămîna trecută, am intrat într-o polemică pe blogul maestrului Zamolxis. O polemică ce s-a transformat, astăzi, într-un guest post pe teme electorale.

Vă invit să citiţi pe blogul canadian De ce NU Traian Băsescu.

O ţară de copii. Cam asta este România. Ne plac tătucii. La ei ne raportăm atunci cînd ne formăm opiniile. Îi divinizăm şi nu-i contrazicem. Niciodată.

Tătucul tău a făcut ceva rău. A furat!

Ei, sigur a avut el un motiv serios s-o facă. Şi, chiar şi aşa, nu-i singurul care a făcut chestia asta.

Dar a înjurat o femeie!

Era şi el nervos. Şi o fi fost fufa aia de vină.

Dar a bătut un copil!

Nici nu vreau să iau în calcul aşa ceva. Şi poate că puţoiul l-a înjurat.

Dar a violat!

Nu există. El e cel mai bun.

Dar a trimis în lagăre milioane de oameni!

Numa` ţigani şi evrei. Numa` duşmani de clasă. Şi-au meritat-o.

Dar a omorît milioane de oameni!

Ăia nu erau oameni. Nu meritau să existe.

*****

Doi tătuci celebri în istorie:

Iosif Vissarionovici Stalin (6 decembrie 1878 – 5 martie 1953)

Adolf Hitler (20 aprilie 1889 – 30 aprilie 1945)

Never underestimate the power of denial

Dimineaţa este sticloasă. Maşina toarce în frigul matinal, încercînd să-şi dezgheţe geamurile opace. Sub zero grade la ora şase jumătate. Cer senin. Plecăm după vreo cinci minute, cu parbrizul pe jumătate aburit. Nici o roată de maşină nu întîlnim între Poiană şi Rîşnov. Dau în DN1 şi virez stînga către Poiana Mărului. Poliţia română e la post. Şoseaua e la fel de pustie. Peste o oră ajungem la destinaţie. Sîntem membri în secţiile de votare din comuna tata socrului. E membru PRM şi ne-a strigat la apel. Şi noi am zis prezent. Mişcare pe care o regretăm după cele două ore dormite noaptea trecută. Ajung ultimul în secţia amplasată în Căminul Cultural din sat. E amenajată în bucătăria clădirii. De afară e arătoasă. Încăperea însă este dezolantă. Pe jos este un strat de ciment rece şi neprietenos. Uşa termopan de la intrare îţi înşeală aşteptările. În interior au rămas aceleaşi uşi antice, unele fără clanţă, vopsite în vişiniu. Îmi prezint buletinul preşedintelui de votare. Un nene de vreo 55 de ani, slab şi cu o bască muncitorească de culoare neagră. Îl cheamă Vasile. Nea Vasile. Fac cunoştinţă şi cu ceilalţi membri. Trei pensionari, doi tineri, o educatoare şi învăţătoarea ce îndeplineşte funcţia de locţiitor al preşedintelui de secţie. Pe ambele le cheamă Cristina. Iau şi eu loc pe banca îngustă. Mai am vreo 14 ore de stat. Sînt amorţit, dar nu simt farmecele somnului. Cele două ore de odihnă sînt încă aproape. Tocmai se prepară cafeaua pe soba de faianţă din bucătăria-secţia de votare. E mare şi ineficientă. Trebuie să stai aproape de ea pentru a simţi ceva căldură. Dar pentru gătit e de ajuns.

Ora 8.15. Intră alegători. Bătrîni. Îşi scot buletinele şi nu ştiu cui să le înmîneze. Îi ajută învăţătoarea care are listele de votare în faţă. Are experienţă în domeniu, fiind la a patra comisie deja. Îi găseşte repede pe listă. Semnează, primesc cele trei buletine. Unul dintre cei trei pensionari  din comisie stă în apropierea celor trei urne pentru a instrui alegătorii în privinţa introducerii buletinelor. Va face treaba asta pe tot parcursul zilei. Cu folos, oamenii fiind încurcaţi de culoarea buletinelor de la referendum.

“Ăla negru în băgaţi aici şi ăla albastru acolo.”

“Cum adică negru?”

“Cu scrisul negru, mamaie!”

Oamenii intră şi ies la intervale regulate. Dimineaţa trece liniştită, mulţi locuitori fiind la biserică.

Ora 9.10. Uşa se deschide domol. Greoi intră o bătrînă cu ochelari mari şi rame groase negre. În mîna dreaptă ţine un baston. Parcă e Găinuşă în rol de babă. Seamănă perfect. Chiar şi la voce. După două minute intră în cabină. Şi stă acolo vreo cinci minute.

“Apăi, dracu` mai ştie cine mai sînt şi ăştia! Că io nu-i cunosc! Că de cînd m-am mutat în sat nu m-a interesat cine e ăla sau ălălalt.”

“Mamaie, ăştia sînt de la Bucureşti! Nu-s de aici din sat!” zice pensionarul de lîngă urne.

“Atunci să-i ia gaia!”

“Să-i ia! Hai să bagi buletine în urnă…”

Bătrîna mai vociferează cîteva minute, pînă e îndrumată de preşedintele de votare:

“Hai bre, du-te acasă!”

Pînă la ora unu timpul trece greu. Oamenii intră la cîteva minute. Bătrîni, bărbaţi şi femei între două vîrste, cîţiva tineri. Vin şi cîteva ţigănici. Unele se hlizesc în cabina de vot, apoi ies şi recunosc că nu ştiu să citească. Au pus şi ele ştampila acolo. Una mai tînără şi tot timpul veselă iese pe uşă şi ne aruncă în urmă:

“No, că am votat şi io! Acum n-are nimeni treabă cu mine să mă mai amendeze!” şi închide uşa în urma ei. N-am mai apucat să întrebăm cine.

După unu jumătate bucătăria e plină. Oamenii stau la coadă. Dacă pînă la prînz votaseră doar vreo 40 de inşi, într-o oră jumătate au mai dat cu pixul şi ştampila peste o sută de persoane. Pe listă sînt trecuţi 390 cetăţeni. Unii dintre ei sînt morţi. Mulţi veniţi nu ştiu care e treaba cu referendumul. Dar votează, doar de aia au venit. Nu contează dacă e un buletin sau sînt trei.

Între două reprize mai vorbesc cu tovarăşii mei. Aflu că satul e destul de liniştit şi nu s-au dat întăritoare electorale. Dar nu sînt nici prea mulţi alegători, iar mulţi ţigani sînt plecaţi pe dincolo. Mă uit pe liste doar la şirul de Căldărar-i care îşi au adresa la acelaşi număr 46, strada Principală. Cred că sînt peste cincizeci. Sînt doar opt semnături în dreptul lor.

Pînă la ora patru n-avem timp de stat. E foială. Afară soarele e cald şi ne bate în geam vesel. Îi mai dă o mînă de ajutor sobei din faianţă albăstruie. Dar de la un moment dat se lasă lîncezeala. Încă un puseu pe la ora cinci, iar apoi linişte. Între şase şi nouă mai intră doar o singură persoană. Mie îmi cad ochii-n urnă. Mai ies afară, la răcoare, ca să mă dezmeticesc.

Ora 21. Începem numărătoarea. Din 390 de oameni înscrişi pe liste, au votat 210. Executăm rapid numărătoarea. Nu sînt probleme. Crin Antonescu ia 95 dintre voturi, urmat de Băse cu 72. Geoană n-are decît 27. Oprescu rămîne cu o zestre de două. Sînt foarte puţine voturi nule la prezidenţiale. Vreo cinci. Socru-miu se poate mîndri şi el cu 3 voturi pentru Vadim. O uşurare pentru mine. Aşa pot să-i spun că unul a fost al meu. La referendum nu-s surprize, doar că-s mai multe voturi nule. Unii au votat şi DA şi NU. Într-o oră sîntem gata cu procesele verbale şi semnăturile. O groază de semnături.

Plec către casă, cu ochii crăpaţi de somn. Aflu că la mine a fost linişte. Prin alte sate ale comunei s-a jucat mai serios. Într-o secţie de 600 de alegători au votat toţi Căldărar-ii şi verişorii lor găsiţi pe uliţă. Au fost “convinşi” cu o zi în urmă de nişte tineri cu fulare portocalii şi plase în mîini. Dar aici şi Remus Cernea şi Vadim au avut mai mult succes. Unii ţigani n-au înţeles ce însemnă exact “al doilea rînd, chenarul din dreapta” şi au votat primele căsuţe de pe a doua pagină, dreapta sau stînga. După ce a înţeles fiecare ce înseamnă DREAPTA. Oricum, important că “a cîştigat dreapta“. Din nou. Deh, avantajele analfabetismului.

Noptiera de lîngă patul meu geme. De fapt, scînceşte. E ca o bătrînică ce cară în spinare un sac plin de porumb. Am pe ea un teanc din ce în ce mai gros de cărţi cu care mă lupt. El m-a urmărit din şcoala generală, cînd executam mai rapid romane de capă şi spadă. Atunci nu era mai înalt de două-trei volume. Eram mai harnic. Apoi, în liceu, a început să crească. Pe lîngă lecturile obligatorii, am adăugat volume ce îmi făceau cu ochiul dintre rafturile Bibliotecii Judeţene, unde îmi petreceam cel puţin o oră pentru a mă decide ce să aleg. Şi cum regula nu îmi dădea voie să iau mai mult de patru cărţi, decizia nu era una prea uşoară. Din cauza asta am început să bîntui anticariatele. Pe lîngă nenea cu măsuţele pline de cărţi de pe strada Jupiter din cartier, care era destul de exclusivist şi cu preţuri măricele, mai cutreieram magazinele cu cărţi vechi din centrul oraşului. Cel din vecinătatea Bisericii Negre şi anticariatul de pe Bălcescu erau preferatele mele. Găseam o grămadă de bunătăţi care îmi depăşeau cu mult grămăjoara de bani din buzunar. Cu toate astea, într-un an aproape am dublat zestrea bibliotecii părinteşti, care înainte avea vreo 200 de volume.

De ce scriu eu despre treaba asta sîmbătă dimineaţa? Pentru că îmi e ciudă că nu am citit mai mult decît am făcut-o pînă acum. Şi nu am citit chiar puţin după standardele zilelor noastre. Am avut Turnul de cărţi aproape, pe parcursul ultimilor 15 ani. Unele au rămas mai mult, altele mai puţin. Am nedreptăţit anumite romane, pe care le-am dat uitării după cîteva pagini. Pe altele le-am sorbit, îmbătat de mirosul lor îmbietor. Apoi mi-a părut rău că împreunarea noastră n-a durat mai mult. N-aş mai fi vrut să se termine.

Ieri am fost la furat. Am jefuit biblioteca părintească, pe care chiar eu am alimentat-o în perioada adolescenţei. Mă declar vinovat! Să vină cineva să mă aresteze! Dar l-am capturat pe Joyce. Aveam o răfuială mai veche cu acest irlandez afurisit, pe care n-am putut să-l dovedesc prin clasa a douăsprezecea, cînd cele două volume ale romanului Ulise au intrat la categoria Neterminate. Împreună cu irlandez a mai venit şi suedeza Selma Lagerlof, care m-a vrăjit pe vremuri cu aventurile lui Nils Holgersson.

Turnul a mai crescut cu două etaje. Ba chiar trei! Seamănă acum cu Turnul din Pisa.

Dumitru era în clasa a treia. Tocmai începuse trimestrul doi al anului şcolar. Acesta începuse mai tîrziu decît de obicei din cauza revoluţiei din luna decembrie. Comunismul nu mai era, iar Dictatorul fusese împuşcat împreună cu Moş Gerilă. Nimeni nu le-a plîns dispariţia. Unii chiar au dansat de fericire, precum unchi-su, în timp ce pe ecranul alb-negru al televizoarelor rula filmul execuţiei de la Tîrgovişte.

15 februarie 1990. În timp ce se întorcea acasă, pe drumul cel mai lung împreună cu trei colegi de clasă, observă într-un parc doi băieţi mai mari agresînd un pişpiriu care nu părea mai mare de clasa a doua. Plin de avînt se îndreptă spre ei pentru a pune lucrurile în ordine.

- Băi, lăsaţi-l pe băiat în pace! Ce aveţi cu el? Cei trei colegi cu care împărţise drumul către casă rămăseseră la cîţiva metri în spate.

- Ce vrei bă, gherţoiule! Ce treabă ai tu cu noi? Zise cel mai gras dintre bătăuşi, cu o faţă plină de coşuri şi pistrui încadraţi de un păr roşcat slinos şi lăsat să crească la întîmplare. Celălalt agresor, mai înalt, îşi luă în acelaşi timp mîinile de pe gulerul smotocit al piciului, îndreptîndu-şi privirea goală către Dumitru. Profitînd de moment, băiatul îşi luă de jos ghiozdanul şi fugi printr-o spărtură a gardului viu ce împrejmuia parcul dintre blocuri.

- Fugi, puştiule! Namila roşcată încercă să-l prindă din urmă, dar calculă greşit paşii împiedicîndu-se de un ciot ascuns pe jumătate de iarba jilavă. Căzu jenant în genunchi, ca o fată. Dumitru se puse pe rîs în momentul în care umflatul roşcovan zgudui pămîntul. N-a rîs mult. Vlăjganul care nu vorbise pînă atunci l-a prins de cap cu mîinile lui mari. Roşcatul umilit se ridică greu din iarbă, trăgîndu-şi pantalonii strîmţi peste bucile pe jumătate ieşite la vedere în aerul amorţit de februarie.

- Nu-l lăsa să scape, gîţii mă-sii. Apoi se îndreptă ameninţător către ceilalţi trei colegi ai lui Dumitru. Vreţi şi voi bătaie? N-au stat mult pe gînduri pînă să se împrăştie care încotro, în timp ce Dumitru îi privea dezamăgit cu ochii ieşiţi din orbite din cauza strînsorii bătăuşului.

- Dă bă drumu`! Simţea că îşi pierde suflul. Mă sufoc! Atacatorul îşi desfăcu o idee menghina pentru a-i permite lui Dumitru să respire. Grasul roşcat se apropie de el şi începu să îi care picioare în burtă, plin de ură.

- Na, mă! Na! Mai comentezi? Mai vrei, mă? Şi-i mai dădu două picioare în cur, iar apoi îi aplică şi cîteva castane în creştet. Dumitru le simţi pînă în cel mai ascuns colţişor al capului. Îi ţiuiau urechile şi durerea începea să fie din ce în ce mai mare. Chiar şi aşa îi răspunse:

- Da mă, mai comentez!

- Futu-ţi morţii mă-tii! Ţine-l mă mai bine, să-i mai fut vreo cîteva castane! Şi îi mai aruncă vreo cinci pumni în cap, de începură să-l doară degetele. Apoi cel cu menghina îl eliberă din capcană şi îl aruncă în iarba amestecată cu noroi.

- Mai faci, mă? Dumitru îşi simţea toate măruntaiele cum joacă în el. Îl dureau capul, gîtul, iar stomacul îi zvîcnea gata să decoleze. N-a mai răspuns.

- Acum du-te dracu` acasă! Vorbise şi cel înalt pentru prima dată.

Dumitru îşi luă căciula albă din ţărînă. Era morfolită. Şi-a băgat-o în buzunar şi a plecat împleticit către aleea de la marginea parcului. Un rînjet îi apăru pe faţă. Se simţea mîndru de isprava sa, chiar dacă şi-o luase într-un mod lipsit de glorie. N-a dat nici un pumn. I-ar fi plăcut să-i fi şters una peste bot umflatului slinos. Dar totuşi îl salvase pe puştiul ăla oropsit. Şi era mîndru de treaba asta. După ce şi-a luat o distanţă de vreo 50 de paşi se întoarse şi le aruncă bătăuşilor: Să vă fut în gură, băăăăăăăăăă!!! Umflatule! Umflatule! Apoi a luat-o la sănătoasa, în timp ce în spatele său auzea zgomot de paşi alergători. Apoi o căzătură. Pizda mă-sii! Grăsanul căzuse din nou, iar Dumitru rîdea. Fugea şi rîdea. Tot le-a zis-o idioţilor. Era şi el un revoltat, un luptător pentru dreptate, la fel ca cei de la televizor.

13-15 iunie 1990. Dumitru priveşte la televizor cum studenţii sînt bătuţi de mineri în Piaţa Universităţii. E revoltat şi simpatizează cu victimele. Şi el s-a simţit la fel în urmă cu cîteva luni. Doar că el îl salvase pe puşti. Cei din piaţă au plecat acasă cu dinţii sparţi şi mîna goală.

Vă mulţumesc încă o dată tuturor, pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile. Că sînteţi o forţă puternică cu o înaltă disciplină civică, muncitorească. Oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu…

Ion Iliescu îşi recita discursul televizat în faţa bătăuşilor cu salopete. Puştiul lor fusese omorît.

2009. Dumitru ajunge acasă, obosit după o zi de muncă. Deschide televizorul în timp ce cuptorul cu microunde îi roteşte farfuria cu mîncare. Nevastă-sa n-a venit încă de la soacră-sa! E şomeră de cîteva luni şi nu reuşeşte să-şi găsească de lucru. Licenţa în psihologie nu e prea folositoare în perioada asta.

… mii de cadre didactice au protestat astăzi în faţa sediului guvernului, nemulţumite de salariile…..

- Să vă fut în gură de nemulţumiţi, cu protestele voastre! Închide televizorul. Clopoţelul cuptorului anunţă cina pregătită. Mitică îşi pune farfuria în faţă. I-a pierit foamea.

E interesant cum tupeul este una dintre cele mai importante arme ale dialogurilor zilelor noastre. Nu contează că tu eşti o persoană limitată dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă tu tocmai pe acela mizezi pînă la spargerea balonului umplut cu venin.

Exemple:

1. Pe FTW a apărut o discuţie despre un articol scris de Adrian Năstase în Jurnalul Naţional. Am spus-o acolo şi o repet şi aici. Mi se pare penibil ca un politician care a gîtuit presa în perioada guvernării sale, să se folosească de aceasta tocmai pentru a ataca guvernarea acestor zile. Adică atunci aveai greaţă de eventualele critici ale ziarelor la adresa guvernului condus de tine, dar acum tu faci acelaşi lucru cu ajutorul paginilor pe care le blamai în urmă cu cinci ani.

2. Acelaşi lucru şi în cazul jurnaliştilor care înfierează persoane publice pentru trecutul familiilor lor. Domnul Cornel Nistorescu atacă acţiunile rudelor unor persoane publice clamînd lipsa bunului simţ, domnia sa uitînd episodul accidentului rutier în care a încălcat orice regulă de bun simţ, escaladînd scuarul din mijlocul şoselei pentru a se urca cu roţile bolidului de zeci de mii de euro peste doi tineri care circulau regulamentar.

3. Şi ca să închei în cheie blogheristică, aş mai aminti de un personaj al blogosferei care fabrică în fiecare săptămînă textuleţe despre şoferi proşti întîlniţi pe şoselele patriei, în timp ce el, ca un prostănac, nu reuşeşte să abordeze o curbă, intrînd sub roţile unui tir cu o viteză sub 100 km/h. Oare ce s-ar fi întîmplat dacă pe cealaltă bandă nu s-ar fi aflat un tir, ci un automobil? Cu toate astea, n-are nici o jenă, vorbind despre “şoseaua înclinată” sau “nu sînt eu de vină, ci curba”. Mai nou, specimenul se declară un specialist al şoselelor.

Sînt doar cîteva exemple despre tupeul jegos care ne agresează în fiecare zi.

Îmi amintesc cu drag de duminicile petrecute în apartamentul părintesc nu foarte mare. De plopii care se foiau necontenit în faţa ferestrelor, sîcîiţi de jocul vînturilor bîrsene. Ţin minte că în perioada copilăriei toamna era bogată şi lungă, ce zăbovea printre blocurile cartierului muncitoresc pînă în preajma zilei Sfîntului Andrei. Duminicile erau speciale pentru că doar ele ne lipseau de drumul către şcoală, sîmbetele fiind şi ele lucrătoare pentru toţi. Eram copii şi ne stătea mintea mai mult la joacă.

Şi duminica aceea începuse la fel ca celelalte. Nimic special. Sau poate era ceva altfel. Era mai linişte decît de obicei. Probabil aşa îmi amintesc eu acum, influenţat de evenimentele ce au urmat. Maşinile se împerecheau la cîteva minute pe şoseaua din faţa balconului. Mă trezisem destul de devreme, din cauza luminii vesele de afară. Zilele precedente fuseseră mai mohorîte, anunţînd inevitabila apropiere a iernii. La ora nouă eram deja în bucătărie pentru micul dejun, în timp ce radioul reda programul obişnuit de duminică dimineaţa. Şi minutele au trecut în acest ritm liniştit, ca într-o reluare a unei zile obişnuite. Mama deschisese uşa balconului pentru a invita în cameră aerul plăcut de noiembrie. Un aer cald care mă chema afară. Am ieşit în balcon pentru a fotografia atmosfera ce învăluia blocurile inestetice. Vînt uşor de toamnă şi LINIŞTE. O linişte ce lăsa să vină din depărtare, din direcţia Bucureştiului, un zumzet, un murmur aproape imperceptibil. Curios, am rămas acolo pe pragul înalt al uşii balconului, pe jumătate ieşit în afară. Din cauza plopilor aliniaţi de pe marginea şoselei, nu reuşeam să văd ce provoca acel murmur care se amplifica în fiecare minut. Devenise aproape un vuiet. Şi am rămas acolo, mirat de nefirescul ce începea să cuprindă acel început de zi. Apoi am văzut un grup de oameni care venea într-un ritm pe jumătate leneş dinspre capătul cartierului. Mi s-a părut ciudată scena, fiindcă bărbaţii mergeau pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar, aşa cum era normal. De după plopi am zărit vreo treizeci de inşi ce păşeau umăr la umăr, unii îmbrăcaţi în haine de stradă, unii acoperiţi cu salopete de un albastru spălăcit precum cea a tatălui meu.

M-a cuprins un soi de nelinişte amestecată cu teamă. Nu ştiam ce se întîmplă exact. Am fugit către bucătărie să-mi chem părinţii pentru a le arăta descoperirea făcută. Iniţial am fost tratat cu neîncrederea obişnuită a părinţilor, dar i-am convins să mă urmeze. Ajunşi în balcon, strada era şi mai animată. Primii pietoni neobişnuiţi ajunseseră în dreptul balconului, iar în spatele lor defilau încă vreo cîteva sute de feţe încruntate. Toată strada era ocupată acum de-a latul, încît nici o maşină nu mai putea să-şi facă loc printre oameni. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Apoi au început să strige, la început doar cîţiva, pentru ca în cîteva secunde aproape toţi să se sincronizeze: Veniţi cu noi! Veniţi cu noi! Se uitau către balcoane, astfel mi-am dat seama că se refereau la noi. La părinţii mei şi la ceilalţi privitori ce populau balcoanele blocurilor din jur. Nu ştiam unde se duceau, dar îndemnul era unul ademenitor. De pe marginea străzii unii se alăturau grupului. Alţii din balcoane, ridicau cîte un pumn în aer şi scandau alături de protestatari. Doar atît. Hoţii! Hoţii! Se trecuse la alt registru, iar şarpele uman părea să nu se mai sfîrşească. Trecuseră vreo 10 minute şi strada era la fel de înţesată de chipuri din ce în ce mai schimonosite de ură. Strigătele erau amplificate de ecourile ce se jucau între blocurile cu zece etaje de peste drum. Totul se transformase într-un torent asurzitor. Eram fascinat de această scenă la care eu primisem bilet în primul rînd pe mijloc. Aş fi dorit să nu se mai termine. Dar strada începea să se golească. Asfaltul uscat începea să iasă din nou la iveală. Am mai rămas acolo, în buza balconului, pînă la ultimul protestatar. Torentul a început să se stingă, metamorfozîndu-se într-un vuiet, apoi într-un murmur, pentru a pieri în acelaşi zumzet de la început.

Totul se petrecuse în cîteva zeci de minute. Alte cartiere urmau să fie încinse de acelaşi foc. Avea să se strige mai apoi Jos Ceauşescu şi să se cînte Deşteaptă-te Române. Pe strada mea era din nou linişte, aceeaşi linişte înşelătoare de la începutul dimineţii. Aceasta mai avea să ne bîntuie încă doi ani. Atunci a fost 15 noiembrie 1987.

Nu mai vreau să scriu…

Nu mai vreau să scriu despre politică şi alegeri. Nu mai vreau să urmăresc discuţii sterile, la televizor sau pe bloguri, despre cine pe cine a mai şantajat… Ce înregistrări au mai apărut… Văd că fără înregistrări, stenograme şi accidente feroviare nu mai putem exista. Nu mai vreau să îl aud pe Traian cum fracturează logica în fiecare zi cu o nonşalanţa unui bătăuş de şcoală profesională. Nu mai vreau să-i aud glăsciorul piţigăiat al lui Mircea Geoană în timp ce încearcă să pară credibil şi nu reuşeşte. Nu vreau să-l mai aud pe Crin vorbind despre bun simţ într-un limbaj lipsit de bun simţ. Nu vreau să-l mai văd pe Oprescu fălindu-se cu independenţa sa politică. Aşa ceva nu există.

O să votez totuşi, chiar dacă m-am săturat de toţi aceşti actori de categorie Ţ şi ţuţării lor. Nu ştiu cu cine, dar o să mînjesc foaia cu cerneală măcar o dată. Nu-mi fac speranţe că ăla pe care o să-l votez, dacă va cîştiga, o să facă ceva mai mult decît un răhăţel puturos. Ştiu că o să mintă şi el, frumos sau urît. O să scoată şi el cîteva ţepe ornamentale în Piaţa Universităţii, după care o să-şi dea mîna cu ăia pe care îi înjură şi totul va fi minunat pînă la o nouă ceartă. Sictir.

Închei aici seria de texte pe tema politicii sau ce naiba e chestia asta. Mă lipsesc, la fel cum am făcut şi cu miuţa românească numită pompos Liga 1. Mă întorc la poveştile ce mi se învîrt în jurul capului, ca un stol de vulturi hămesiţi. L-am neglijat şi pe năzdrăvanul Boţ, iar Adonis îşi aşteaptă finalul îngrijorat (dacă rămîne fără sculă?). Şi mai sînt o groază de subiecte mici şi personale pe care aş vrea să le abordez.

Punct.

Politica-i curvă! O vorbă pe care toţi am învăţat-o imediat după cuvintele mama şi tata. Dacă întrebi pe oricine are un strop de sinceritate prin vene despre relevanţa acesteia, o să îţi răspundă că aşa e, politica e sinonimă cu prostituţia. Parcă o şi vezi îngheţînd pe marginea DN1, undeva între Cîmpina şi Ploieşti, încercînd să te convingă prin limbajul corpului să tragi pe dreapta pentru a-ţi oferi una mică. În realitate puţini şoferi cedează farmecelor sleite ale damelor de consum. Politica, în schimb, dacă ar fi o curvă pe centură, ar avea un succes fulminant. O grămadă de maşini s-ar îngrămădi să tragă pe dreapta pentru un număr mai scurt sau mai lung, după posibilităţi. Unii mai potenţi ar pofti la toate orificiile Politicicăi (s-o numim cumva, zic). Ăştia-s politicienii. Alţii, mai kinky, ar pofti doar la o sodomizare scurtă. Deh, ei se numesc susţinători cu pofte de mărire. Ar vrea mai mult, dar nu vor să pară lacomi. Mai sînt cei care i-ar trage-o în stilul clasic: din poziţia misionarului dau de două ori din cur şi gata! Ei sînt cei care o plac sincer pe Politicica şi cred că aşa se respectă o femeie. O ultimă categorie de clienţi i-ar fura prostituatei o oră în care doar i-ar recita poezii pe ritmuri de chitară şi ar pupa-o pe gură cu limba amorţită. Ăştia se numesc deontologi şi se cred independenţi politic. Ei n-ar recunoaşte în ruptul capului că au tras pe dreapta la kilometrul 69, vrăjiţi de ţiţele pe jumătate ieşite ale Politicicăi. Veţi zice că s-ar bloca traficul dacă toţi s-ar îngrămădi să oprească pentru cîteva minute de plăcere. Nu neapărat, pentru că în acest scenariu sigur ar apărea şi nişte domni binevoitori (să-i numim Păşuneanu şi Urdărescu) ce s-ar oferi să amenajeze vreo 50 de locuri de parcare unde trebuie, ca să aibă toţi loc şi să fie mulţumiţi.

Politica-i curvă pentru că îi transformă şi pe cei implicaţi în curve… Aici ar fi urmat o întreagă descriere despre politică, despre discuţia jurnalist rău vs. jurnalist bun, despre obiectivitatea închipuită a unora, despre preşedinţi şi alte asemenea delicatese. Am şters-o. Nu cred că are vreun rost să o mai lungesc… Obiectivitatea este o iluzie. Atît.

Ştiţi bibliotecile părinţilor populate de volume publicate în anii 70-80! Cele ce ofereau cam singurele momente de destindere în serile cu două ore de televizor. Duminică am fost la o onomastică în familie. Întîmplător era şi a mea. Mă cheamă şi Mihai. Printre momentele vesele, am inspectat şi biblioteca gazdei. Aşa fac oriunde merg. Printre volumele familiare, pe care le au şi părinţii mei în rafturile bibliotecii, am descoperit şi cărţi rare, care n-au mai fost republicate de cam mult timp. M-am oprit la volumul Reportajele mele 1927-1938 de F. Brunea-Fox (Ed. Eminescu 1979), unul dintre cei mai buni reporteri ai perioadei interbelice. Cu îngăduinţa amfitrionului am luat-o acasă. Acum o citesc.

…

La Secţia 23 din Labirint, unde s-au semnalat aproape o sută de fraude, ni s-a atras atenţia asupra a două automobile: cel cu nr. 1265 şi cel cu nr. 626. Acestea transportau din secţie în secţie acelaşi grup de alegători angajaţi “cu ziua”. În două case, din Orzari şi Delea Nouă se comunicau instrucţiunile. Aci se afla statul major al “culorii”. Agenţii guvernamentali din cele două automobile veneau la fiece jumătate de oră să se alimenteze cu buletine. În multe locuri au fost identificaţi. Nu s-au intimidat. Au continuat în altele.

De asemenea, la secţia 19 din b-dul Ferdinand am observat o camionetă fără număr cu o inscripţie: “de probă”. Era plină de bătăuşi. Aveau misiunea să susţină “moralul” prietenilor de la cele 29 de secţiuni.

În afară de candidaţii opoziţiei nu s-a arătat nici un guvernamental. Erau atît de siguri de succes că nu s-a deranjat nimeni în vreo secţie de votare. Aveau toată încrederea în “Cap de Fier” şi ceilalţi partizani de ocazie. (Cîte cabine ai făcut? Scene din campania electorală * 9 iulie 1927, p.60)

Hazlie apropierea acestei imagini de tabloul săptămînilor noastre electorale!