Întotdeauna am fost îndrăgostit de istorie. Întotdeauna mi-au plăcut poveştile trecutului. Ieri am vizionat un documentar foarte bun despre ce a însemnat Uniunea Sovietică pentru istoria secolului XX. Şi nu pot să nu vă trimit şi pe voi, puţinii cititori ai acestui blog, să îl vedeţi. Sînt 83 de minute pe care vă promit că nu le veţi pierdeţi degeaba.

Mă gîndeam. Un bărbat căsătorit şi cu amantă, atunci cînd iese singur în oraş şi abordează o domnişoară oare pe cine înşeală?

This is Frankie!

Scotocesc de vreo zece minute prin sertarele dulapului albastru după ceva verde. Pe rînd, am scos cinci tricouri, trei pulovere, patru perechi de pantaloni, o mînă de şosete şi două de boxeri. Nici o bucată n-are pic de verde în ţesătură. Ştiam eu că verdele e noul roz în toamna asta. Şi mai sînt doar două zile pînă la întîlnire. Deja mintea îmi zburdă pe pereţi la o soluţie şuie şi care să nu poată fi pusă în practică. Aş putea să cumpăr nişte carne de la Luca, s-o gătesc şi mă transform la propriu într-un omuleţ verde. Neah! Sau să vin gol puşcă, garnisit doar cu o frunză verde în dreptul şmecheriei. Dar cum nici frunzele nu mai sînt verzi, iar foile de viţă pentru sarmale sînt rezervate perioadei sărbătorilor, pică şi varianta asta.

Aşa că voi renunţa la obiectul vestimentar verde şi voi veni îmbrăcat cu ce-o fi. O să beau ceva bere şi o să mă pun pe trăncănit în cel mai blînd stil irlandez.

Aşa că pe sîmbătă la şapte seara în Dean`s Irish Pub.

Sláinte!

Şi a mai trecut un sfîrşit de săptămînă. Cu soare şi voie bună, aşa cum îmi place. E curios cum visăm la locuri îndepărtate şi pline de bucurie, dar neglijăm ceea ce se află la îndemînă. Probabil că mulţi au vizitat zona Bran-Moeciu, admirînd frumuseţea locurilor. Nu departe de aceasta i-am întîlnit sora geamănă, dar neglijată şi aproape virgină. Fără drumuri asfaltate şi cu case aruncate pe cîte un vîrf de deal parcă la întîmplare. Un loc retras şi plin de farmec.

Dar pînă ajungi la lumină, pădurea îţi aşterne înainte un drum forestier îngust şi moale. Şi copaci cu forme interesante.

Apoi nori poznaşi ce ascund pentru cîteva clipe soarele.

Şi fire de fum ce îşi desfac ghemurile peste peisaj.

Izolare.

Şi ceva pentru prînz. Mă rog, aproape cină.

În Ţara Bîrsei.

L.E. Şi sînt o grămadă de locuri ca acestea, necunoscute turistului de uichend. Mă întreb oare cum o fi mai bine? Să rămînă aşa  anonime (doar vizitate din cînd în cînd de către zăpăuci dornici de aventură) sau să fie populate de gloatele urbane dotate cu grătar, baxuri de bere şi ritmuri orientale în difuzoare?

S-a mai luminat acest octombrie ce începuse ca într-o poveste frumoasă cu zîne şi feţi frumoşi. Probabil căldura a revenit  deasupra Brumărelului datorită mîndrilor bărbaţi ai patriei, ce au pornit într-un tur temerar prin ţară, ce seamănă cu un turnir cavaleresc pentru obţinerea cheii Palatului Cotroceni. Aceşti eroi moderni ai ţării au pus deoparte orice năzuinţă personală pentru a se pune în slujba cetăţii… Stop. Ceva nu e în regulă! Reluăm.

Da, a început campania electorală. O nouă campanie electorală. La fel ca cea din vară, ca cea de anul trecut, ca cea de acum doi ani (cu referendumul lui Traian)… E noua pasiune a oamenilor verzi, să se afle într-o campanie electorală perpetuă. Au nevoie de aplauze. Au nevoie de strîngeri de mînă. Au nevoie de vorbe dulci. Au nevoie de minciuni turnate în urechi, ca o miere proaspătă.

Fumul de ţigară şi-a întins perdeaua în toată încăperea. Tăria semitransparentă din paharul bondoc îşi povesteşte viaţa în faţa celor două cuburi de gheaţă venite în vizită. E zgomot. Un zgomot plăcut. Un zgomot boem şi plin de pasiune domoală. Ca un băzîit de bondar leneş. Mesele-s populate de tineri voioşi. De fete voluptoase, dornice de o iubire scurtă şi intensă ca o ploaie de vară torenţială. Şi de băieţi gata să le îndeplinească dorinţele… Străzile sînt umede şi reci. Nu vreau să le simt. E cald aici, în camera obscură! Pe fundal se aude un cîntec…

E bine!

Pe vremea cînd toamna încă mai rîdea ca o copilă ingenuă, fără pic de răutate, Cătălin a scris un pamflet la adresa lingăului internaut generic. Despre tipul ăla care pupă mîna conaşului de fiecare dată, indiferent ce prostie scoate pe gură, şi scuipă pe mormîntul oricărei persoane ce a avut vreodată neobrăzarea de a pune la îndoială spusele sau faptele stăpînului. Ar trebui să urmeze o continuare a interviului cu nenea zombi. Apropo, Cătălin, o mai faci? I-am spus că a fost elegant în pamflet, zugrăvind un lingău umil şi ostenit de atîta muncă. Nu ştiu în ce regiune a Blogostanului îşi ţine el blogul, dar lingăul internaut nu este niciodată umil cu alte persoane, el fiind serviabil doar în faţa boiernaşului virtual. Şi fiindcă domnul Cătălin ne-a oferit o descriere aproape fidelă a ţuţărului blogosferic, eu vin să-i completez tabloul cu o schiţă a Boiernaşului Virtual. Ăla care beneficiază de pupăturile dulci în dos.

1. Boiernaşul virtual ştie tot. Aşa că nu are rost să încerci să-i demonstrezi contrariul. Dacă te pune michiduţă s-o faci, eşti prost. Dacă eşti femeie, de cele mai multe ori, pe lîngă proastă, mai eşti curvă, analfabetă şi ţi-o tragi pe castraveţi muraţi în oţet. Şi ăia borşiţi.

L-am întîlnit în urmă cu ceva ani. Îi solicitasem un interviu pentru ziarul la care lucram în acel moment. După vreo două zile de învîrteală pe pantele din Poiana Braşov, a acceptat să vorbim în holul hotelului preţ de cîteva minute. Tocmai devenise antrenorul Rapidului de cîteva săptămîni. Mi-a răspuns simplu şi la obiect. Fără înflorituri. Pe tot parcursul discuţiei m-a privit suspicios. Am bănuit că nu prea agreează jurnaliştii. După cele 10 minute acordate a zis stop, scuzîndu-se. Începea antrenamentul de după-amiază. M-am întors la redacţie şi mi-am scris interviul. Redactorul şef-adjunct, ce se ocupa de secţia sport, s-a uitat peste el, s-a strîmbat şi a zis un bine în silă. Nu conţinea informaţii spectaculoase sau bîrfe, ce pe vremea aia începeau să vîndă ziarele şi să ridice cotele ratingului. Doar un interviu firesc, cu un om firesc şi fără fasoane. Acelaşi stil cu care intrase în trecut pe teren şi îşi îndeplinise sarcinile multiple de pe partea dreaptă a apărării.

Atunci nu a rezistat prea mult pe banca Rapidului, motiv de satisfacţie pentru redactorul şef-adjunct de mare caracter. Pentru el nu era antrenor. Era doar Bursucul, un fost mare jucător eşuat în jacheta de antrenor. La fel cum şi pe Răzvan Lucescu, atunci pentru prima dată antrenor la FC Braşov, îl numea Junioru` cu un ton dispreţuitor.

Aseară, pe Ibrox Park, jacheta lălîie cu emblemă alb-albastră îmbrăca un mare antrenor. Pe Dan Petrescu. SuperDan.

Săptămîna trecută a trebuit să petrec cîteva ore singur în apartamentul părinţilor mei, în aşteptarea băieţilor ce ar fi trebuit să izoleze repartitoarele montate pe calorifere. Bătrînii sînt, încă, branşaţi la CET. Şi-au jurat că iarna asta va fi şi ultima petrecută în frig. În primăvară îşi vor monta centrală termică proprie (încă nu este gata separarea de gaz pe scara blocului). Am aşteptat vreo trei ore în frig. În cele din urmă cineva a bătut la uşă. Cu cîteva trimiteri la origini, pentru timpul pierdut, am deschis. Nu erau meseriaşii lu` peşte. Era un tinerel sfios care m-a informat protocolar că realizează un sondaj privind calitatea vieţii. L-am repezit instantaneu, mai mult ofticat de neseriozitatea ălora care mă ţineau în frig. Ieşise şi vecinul de lîngă, încotoşmănit pînă-n dinţi şi cu căciulă-n cap. I-ar fi zis el ceva de calitatea vieţii, dar aspectul său nu mai avea nevoie de sublinieri. Am închis uşa să nu iasă răcoarea. Băieţii cu repartitoarele n-au mai venit.

Umezeală. Miros de ceară arsă. Stînci vechi cioplite de vechii locuitori ai cetăţii. Frunze jilave. Întuneric. Lanterne. Mister. Trecut. Camarazi. Cîteva cuvinte ce mi se rostogolesc către vîrful limbii cînd mă gîndesc la un loc special al copilăriei. Un loc pe care l-am descoperit datorită curiozităţii noastre de drăcuşori liberi ai anilor 90.

Am fost sub Turnul Alb. Şi nu o dată. Castelul, aşa cum îl numeam, ne-a vrăjit în pragul clasei a cincea. Pe atunci era o ruină. Goală şi fără uşi. Trebuia să te cocoţi pînă la prima fereastră îngustă pentru a-i admira interiorul chiuretat. Doar zidurile umplute de riduri refuzau să moară. Dar spaţiul nostru preferat l-am descoperit după ce am călărit turnul preţ de cîteva ore, la coborîrea povîrnişului Warthe. La baza stîncii pe care se odihneşte turnul medieval, am găsit o grotă. O deschidere zăbrelită doar pe jumătate, grilajul fiind rupt cîndva de o putere herculeană. Obişnuiţi cu cele din cartier, din apropierea Dealului Melcilor, ce se înfundau după cîţiva metri de explorare, am pătruns fără teamă în pînza neagră a gurii scobite-n piatră. Şi am mers cîţiva metri, pînă ne-am dumirit că treaba nu e aşa simplă. Era a naibii de adîncă. A doua zi am revenit, dotaţi cu  sendvişuri, lanterne şi lumînări şterpelite din bufetele părinţilor. Şi am descoperit un spaţiu fascinant.