Am primit o leapşă din partea lui Zizzou. Să răspund la zece întrebări de baraj. Iată-le:

Question no. uno: De ce cuvîntul “abreviere” este atît de lung?

Pentru a suporta şi el abrevierea. Dacă ar fi scurt n-ar mai putea fi abreviat. Şi-ar trăda misiunea pentru care a fost conceput. Pffff, ce răspuns!

Frage zwei: De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START?

Probabil Microsoft  vrea să ne spună “Start using something else”. De aia am trecut la Linux.

Intrebarea 3: De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece?

Păi şoarecele e doar varianta de avarie. Crezi că mîţelor le pică bine coada de şoricel?

Dragă Radu, am citit cu interes epistola ta de ieri. Aş fi dorit să fiu mai prompt şi să-ţi spun că greşeşti. Cum sînt un ameţit, mi-a luat-o înainte Moş Călifar. Iar dacă iau la puricat online-ul niţel, sigur mai găsesc încă vreo cîteva ecouri pe acelaşi ton. Aşa că prefer să-ţi spun o poveste.

Stînjeni era un sătuc pitoresc de munte. Cu locuitori simpli ce-şi cîştigau existenţa crescînd animale. Vaci, oi, capre. De cînd se întemeiase aşezarea, viaţa lor avea acelaşi curs ciclic. Ovidiu abia trecuse de vîrsta majoratului cînd a moştenit zestrea părintească. Mamă-sa se prăpădise cu un an mai devreme din cauza unei gripe netratată la timp, iar tată-său de inimă rea la cîteva luni după. Astfel căzuse în grija lui toată gospodăria familiei. Fusese şi singurul copil. Şi-a zis “asta e” şi a luat în mîini hăţurile vieţii. Ştia ce este munca încă din copilărie. Şi-a luat nevastă, pe Suzana fata vecinilor. Viaţa se rotea la fel ca înainte, ca un disc de vinil pus pe repeat.

Săptămîna asta am o sarcină specială. Trebuie să-mi recuperez nepoata din buza şcolii pe care am frecventat-o în trecut. Tocmai a început un nou capitol al vieţii ei. Clasa întîi. Aşa că m-am înfiinţat la poarta clădirii familiare, eu şi alţi părinţi, bunici, unchi sau mătuşi. Îmi amintesc faptul că pe vremea mea părinţii ne puteau aştepta la intrarea în clădire, marcată de o uşă grea metalică, asigurată cu un drug greu metalic. Acum este istorie, locul ei fiind luată de una uşoară, albă din pevece. Am observat-o doar de la distanţă, din spatele gardului metalic cu poartă ce se acţionează electric doar în momentul schimburilor de clase. În restul timpului, spaţiul este ermetic. Nimeni nu intră sau iese fără o justificare bună.

Zizzou, Luana şi Brightie au început o campanie drăguţă de descoperire a blogurilor mai puţin vizibile, dar care au toate cuvintele rînduite cum trebuie. Ei sînt de părere că în pădurea blogosferei româneşti există persoane care scriu bine şi cu pasiune fără a fi interesate să acceadă către vîrfurile slab oxigenate ale lumii virtuale. Şi chiar există oameni simpatici care îşi publică gîndurile, speranţele şi dezamăgirile în colţuri umbrite, fiind citiţi doar de o mînă de persoane.

Am expus şi eu bannerul de susţinere al acestei campanii. O să vă ducă la prima ediţie Get In Roll, unde o să găsiţi trei bloguri cu care vă puteţi delecta.

Adia [note1to1self.wordpress.com]

Delaskela [delaskela.blogspot.com]

Happy Garden [zahappygarden.blogspot.com]

O expunere mai succintă despre campanie şi codul bannerului de susţinere găsiţi aici.

Am dorit să abordez subiectul următor în urmă cu ceva vreme. Doar că m-am luat cu altele şi l-am aruncat în fundul sacului cu priorităţi. Cum se apropie alegerile prezidenţiale, intelectualii autohtoni ies din găurile în care i-a trimis nea Băselu’ de aproximativ un an. Poate că aş fi ignorat subiectul pentru încă o vreme, dacă n-ar fi fost scos la vedere în cadrul emisiunii “Sinteza zilei” din această seară.

Am surprins un început de justificare a Renatei Weber. Parafrazez: Am fost şi noi cuprinşi de entuziasmul acela din 2004, acceptînd colaborarea cu Traian Băsescu. Ne-am înşelat. Nu ştiu alţii ce părere au despre intelectuali, dar eu iau de bun unul independent din punct de vedere politic. Care să nu fi fost ţuţăr la un moment dat pentru Băsescu, Năstase, Geoană, Antonescu, Iliescu sau alt politician român.

Pentru mine, intelectualii trebuie să fie în afara sistemului. Să nu susţină nici un politician pentru nici o luptă electorală. În independenţa lor se află puterea. E penibil să vii acum, după 5 ani, să spui “îmi pare rău că l-am susţinut pe Băsescu,  dar votaţi-l totuşi pe Antonescu în noiembrie“. În acest mod rupi şi ultimele cîrpe jilave de pe corpul Societăţii Civile, şi aşa scuipată în obraz şi terfelită ca ultima tîrfă de pe centura obosită a Ploieştiului de către cei care ar fi trebuit să o reprezinte cu onoare.

Şi întreb: Mai trebuie să aşteptăm “lumina” din partea acestor intelectuali compromişi politic?

Nu sînt un meloman. Nu mă dau în vînt după tot ce apare nou pe piaţa muzicală autohtonă sau de aiurea. Iar cînd am poftă să ascult ceva, mă întorc către rafturile trecutului unde ştiu sigur că voi găsi ceva care să mă pună în starea aia de relaxare. Vîslind de dimineaţă printre canalele tv m-am oprit pentru cîteva secunde pe unul dintre posturile muzicale. Cînta o doamnă din Olanda, care şi-a început cariera pe vremea în care eu îmi ardeam dimineţile prin sălile de clasă ale liceului şi MTV nu învăţase limba română pentru a difuza piese româneşti de toată jena.

Îmi iubesc oraşul duminica dimineaţa. Lumina soarelui cade într-un mod special pe ferestrele camerelor, de parcă şi stăpînul luminii îţi lasă cîteva clipe de răgaz în cea de-a şaptea zi, destinată odihnei. Încă din primii ani ai copilăriei, petrecută într-un apartament muncitoresc cu vedere la Calea Bucureşti, atmosfera duminicilor era una specială. În timpul săptămînii maşinile, care îşi întretăiau firele imaginare ale rutelor sub fereastra camerei mele, erau primadonele spectacolulul stradal. Zgomotul motoarelor autohtone, aproape toate erau Dacii sau Oltcituri, înghiţea toată liniştea care ar fi dorit să pună stăpînire pe şosea. Nu avea nici o şansă să triumfe în faţa tehnologiei. Duminica, în schimb, primele ceasuri luminate erau ocupate doar de zgomotul frunzelor de plop, stărnite de vînticelul jucăuş.

Nea Zamolxe îmi dădu o leapşă. Să tot fie vreo săptămînă de cînd mintea mea mononeuronică se tot zbate să încropească o chestie demnă de luat la mişto. Aşa că o s-o fac într-un stil uşurel, de vară. Că şi aşa mai are puţin şi se duce la culcare, pentru vreo nouă luni.

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învaţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Prin clasa a zecea i-am şoptit unei blonde cîrlionţate într-o seară, pe faleza de la Constanţa, “dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Parcă am aruncat în joc şi o romanţă de Minulescu, da’ nu bag mîna-n foc. Chestia e că a mers şi m-am făcut cu gagică pentru restul taberei. Au fost pupături, de multe ori puneam la treabă şi limba. Ce frumos a fost vara aceea.

2. Dacă ai putea invita un mare clasic la cină, cine ar fi şi de ce?

Pe Traci Lords şi Ginger Lynn în vîrf de formă. Oare de ce? Clasice, nene!

3. Cine-i cea mai influentă persoană în viaţa ta?

Soţia. Da dragă! Imediat! Ăăăăăăăăă. Deci, mă duc să mă culc!

4. Care-i ambitia ta secretă?

Şşşşşşşşşşşt. E secretă!

5. Preţul Gloriei?

O prăjitură ş-un suc la cofetărie. Aşa o chema, Gloria! Ce vremuri!

6. Greci sau Romani?

Măi, mie îmi erau dragi dacii. Ce-am mai plîns la film, cînd l-au scurtat pe Decebal de cap. Săracu’! Caligula, în schimb, a fost interesant. Mai ales filmul! Deci, dacii şi romanii.

Şi ca să fie o leapşă, tre’ s-o dau şi eu mai departe. Îi aleg pe Luana şi Boghi pentru a duce flacăra mai departe. Pentru orice eventualitate eu zic să verificaţi varianta iniţială a lepşei. Asta ca să nu faceţi şi voi prostii ca mine.

A murit un fotbalist. Portarul Alexandru Iatan şi-a pierdut viaţa pe terenul de fotbal, în timpul unui antrenament. Avea 19 ani şi spera la o carieră decentă în fotbal. Ziariştii, chipurile, au adulmecat subiectul ca nişte hiene, repezindu-se imediat asupra hoitului. A fost mingea! A fost şutul! A fost iarba! A venit de la Astra. Poate avea ceva substanţe interzise prin viscere. Şi încă o mie de speculaţii.

Ţoţi aceşti şerloc holmşi de mizerie abia aşteptau o ocazie să mai scrijelească pe burtiere posturilor TV, aflate în criză de subiecte, încă o dată cuvîntul TRAGEDIE.

Dumnezeul să-l ierte!

Colţ de Bucureşti la ceas de seară, uitat în ceaţa timpului. Cîţiva locuitori ai mahalalei gesticulează în faţa unor purtători de cămăşi albastre oficiale. Oamenii sînt revoltaţi de scandalurile pe care le fac o gaşcă de interlopi, răsărită de ceva timp prin cartier. Nu mai pot să trăiască în linişte şi au cerut ajutorul poliţiei. Doar că “oamenii legii” nu prea reuşesc să facă mare brînză. Doar ridică din umeri. Mai stau oleacă pe acolo, se învîrt puţin în jurul cozii, iar apoi pleacă. Jurnaliştii şi-au făcut ştirea, poliţaii şi-au făcut treaba.  Se numeşte restabilirea ordinii, care fusese tulburată de guralivii ăia care, cică, ar fi hărţuiţi de nişte interlopi. Chipurile!