Jurnaliştii ie proşti! Dacă faci un scurt sondaj printre cei care îşi scriu opiniile, experienţele şi frustrările pe bloguri, una dintre următoarele variante ar ieşi pe primul loc:

1. Nici unul n-are IQ-ul mai mare sau egal cu 70.

2. Le curge scuipat din gură de proşti ce sînt.

3. Agramaţii dracu’!

4. Toate variantele de mai sus.

Eu mi-aş paria economiile inexistente că ar ieşi varianta numărul 4.

Cum vii dinspre Râmnicu Vâlcea, în drum spre Sibiu, înainte de Tălmaciu, trebuie să te opreşti la Pensiunea Ela. Noi ne-am oprit din greşeală, enervaţi de coloana de maşini ce se formase înaintea noastră, chiar dacă mai aveam puţin pînă la intersecţia către Avrig, ce ne-ar fi scutit de înghesuială.

Aspectul rustic al terasei îţi dă o senzaţie plăcută, chiar dacă scaunele din lemn nu sînt foarte confortabile. Iar după cîteva zeci de minute, am mîncat unul dintre cele mai bune ciolane cu fasole din viaţa mea (aşa arăta şi în farfuria mea). L-am comandat fiincă toţi din jur comandau aşa ceva. Şi bine am făcut! Recomand oricui această desfătare culinară. Merită să înduri servirea tradiţional românească (chelnerii sînt scumpi la vedere) a localului pentru ciosvîrta divină.

Şi preţul este uşor, ca o fată plăpîndă ce-şi caută formele în pragul adolescenţei.

S-au terminat şi Campionatele Mondiale de Atletism de la Berlin. M-am cam simţit răsfăţat în vara asta. Toate aceste evenimentele sportive de anvergură mondială mi-au întărit încă o dată convingerea că aproape orice sport poate atrage luminile succesului, atunci cînd este atent îngrijit şi promovat. Nataţia de la Roma şi atletismul de la Berlin sînt două exemple.

Între evoluţiile atleţilor şi înotătorilor, pe Eurosport am vizionat de multe ori acest spot publicitar:

În timp ce pe lîngă  Şoseaua Ştefan cel Mare se punea în practică spectacolul cu iz oficial “De-a hoţii şi vardiştii”, pe stadionul olimpic din Berlin un grup de atleţi, cu muşchii încordaţi la maximum, îşi efectua turul de onoare. Tribunele pline aplaudau efortul lor istovitor. Se terminase disputa decatloniştilor. Zece probe, mai degrabă cazne, îndeplinite pe parcursul a două zile. Pentru mulţi dintre ei aplauzele berlineze au reprezentat singurul premiu. Căci ultimul loc nu obţine nimic în afară de felicitări pentru depăşirea liniei de sosire. O mînă întinsă şi un tur de onoare. Atît. Podiumul de premiere are doar trei locuri. Restul concurenţilor îşi vor domoli respiraţiile precipitate în linişte, departe de privirile necunoscuţilor. Un duş călîi, un somn chinuit şi speranţa unui rezultat mai bun peste un an sau doi. Sau poate la Olimpiadă.

Cel care a luat aurul la Declathlon a fost americanul Trey Hardee. Într-o probă în care cel mai tînăr concurent a fost norvegianul Lars Vikan Rise, în vîrstă de 20 ani. A auzit cineva de ei? Pe dracu! Noi ne-am uitat la Borcea şi Turcu. Şi la nişte declasaţi ce trăiesc cu iluzia că iubesc fotbalul. Sportul minţilor odihnite.

Şi atunci despre ce sport vorbim? La ce performanţe visăm?

În urmă cu ceva ani, practicarea unui sport în România era o cale de evadare. Un zar de fugă. Stadioanele de fotbal erau pline, meciurile de handbal erau privite pe viu de mii de persoane. Tenisul era răsfăţat, beneficiind de carisma lui Ilie Năstase. Nadia şi echipa naţională de gimnastică vindeau toate biletele. Toată ţara îi admira pe cei din arenă. Ei reuşiseră să se ridice deasupra cartierelor gri, proaspăt construite. Şi mulţi încercau să urmeze traseul luminos.

Dar deja încep să divaghez. Ceea ce doresc să spun e simplu. Ne lipseşte cultura sportului. Pentru mulţi dintre compatrioţii noştri citatul “Cel mai important lucru[..] nu este sa castigi, ci sa participi, asa cum in viata nu conteaza triumful, ci lupta. Esential nu e sa cuceresti, ci sa lupti bine.” (Pierre de Coubertin) e pentru proşti. Fugi dom’ne d’aicia! Cum să nu vrei să cîştigi? Doar fraierii termină pe ultimul loc. Dă-l dracu’ de drum. Vreau să ajung cît mai repede la destinaţie.

Letonianul Vaisjuns Atis s-a clasat pe ultimul loc în rîndul decatloniştilor la Campionatul Modial de Atletism din Berlin. Mie nu mi se pare a fi nici fraier, nici prost. Doar că alţi 33 de atleţi au fost mai buni decît el. Atîta tot.

Dinamoviştii – fotbalişti, manageri sau suporteri – au fost atît de obsedaţi de destinaţie, încît nici măcar nu au mai atins-o. Au fost opriţi în minutul 87 nemeritat, bineînţeles, de către o brigadă de arbitri coruptă pînă-n măduva oaselor.

De dimineaţă am reuşit să îmi cumpăr un exemplar din Cotidianul lui Nistorescu. Curiozitate. Am trecut peste micul şoc al preţului cam exagerat: 2 lei. Am ajuns la conţinut. Subţirel. Cîteva articole lăbărţate pe cîte două pagini. Le-am fuşărit repede.

Am rămas mai mult timp la pagina a noua, unde am găsit articolul ăsta. Un articol  acceptabil dacă ar fi fost publicat într-o altă eră, cea a autostrăzilor. Mi se pare cam deplasat să aduci în discuţie modalităţi de taxare a traficului pe autostrăzi, cînd ne lipseşte tocmai baza materială: autostrăzile. Astfel, am rămas sub impresia că pagina s-a cam mîzgălit degeaba, autorii marşînd la găinaţul scos pe gură de Berceanu, un ministru care visează taxe pentru autostrăzi inexistente.

În rest, mai nimic de lecturat. Un ziar subţire din toate punctele de vedere şi foarte scump. Dar poate asta o fi strategia pentru scoaterea din groapă a Cotidianului! Pagini şi articole puţine, preţ mare.

O strategie pentru deces!

Cîteva sunete din partea lui John Mayer. Pentru o duminică mohorîtă şi atît de tăcută încît ai crede că a încetat să respire.

Niciodată n-am înţeles foamea asta după senzaţional, ce macină stomăcelele nenilor şi tantilor ce lucră ca ziarişti în ţărişoara noastră dulce şi inocentă. Mai ales în presa sportivă, că pe mine asta mă interesează şi îndurerează în acelaşi timp. FC Timişoara elimină Sahtior Doneţk din Liga Campionilor, dar jurnaliştii se dau de ceasul morţii să afle în ce minut al meciului a leşinat Marian Iancu. Şi cu ce săruri l-a înviorat Răzvan Lucescu. Senzaţional!!!! Gata, am înţeles! Iancu este o domnişoară de pension, slabă de înger, iar Răzvan este un cavaler gata să sară în ajutorul plăpîndei fiinţe. Şi asta e una dintre ultimele reuşite ale breslei cu pix şi carneţel.

Nu ştiu de ce, dar îmi plac filmele tîmpite. Probabil mi se aseamănă. În fine. Am văzut de ceva timp The Hangover. Patru tipi pleacă în Las Vegas pentru o petrecere a burlacilor. Unul dintre ei îşi va pune şaiba pe deget în următoarele zile. Bineînţeles că se fac praf în noaptea petrecerii. A doua zi dimineaţă totul e parcă din alt film. Mahmurii se trezesc în cameră cu un tigru, o găină şi un bebeluş, iar mirele e dat dispărut. Tot ce urmează e o zeamă de varză pentru petrecăreţi. O comedie tîmpită, cu situaţii absurde şi replici din acelaşi registru. De văzut.

După scrierea articolului precedent n-am murit, chiar dacă titlul era cam tragic. Vom trăi şi vom trece peste vremurile astea nasoale. Iar peste ani o să ne amintim cu plăcere de momentele astea. Pentru că indiferent de problemele maronii în care călcăm aproape în fiecare zi, indiferent dacă avem buzunarele goale şi berea îţi rînjeşte din frigiderele teraselor, sîntem tineri dom’ne. Încă sîntem tineri.

Aseară am gustat vreo 3 beri împreună cu doi prieteni vechi, ce şi-au luat catrafusele acum 5 ani şi au plecat prin ţările calde. Înainte de beri am tras un fotbal. Ca pe vremuri. Mă rog, pe vremuri eram mai uşori şi aveam glezne mai fine. Ce mai, nişte balerini! Şi cum stăteam noi de vorbă despre trecut şi prezent, simţeam cum ne cuprinde nostalgia după ceea ce a fost. Zic bine nostalgie, pentru că nu erau regrete. Şi am ajuns la concluzia că maturizarea noastră a decurs diferit. N-au încrîncenarea pe care o am eu în sînge. Privesc totul mai relaxat şi umorul lor are o culoare gri deschis, nu negru antracit ca al subsemnatului.

N-am fost niciodată un fanatic al evadării dincolo, probabil şi datorită unei comodităţi. Dar încep să mă transform într-unul. Sînt tînăr şi măruntaiele mele îmi strigă asta din ce în ce mai tare. Gratiile României sînt din ce în ce mai reci şi ruginite. Vreau să ies şi să respir, pentru că acum simt că port o mască de oxigen. La fel cum poartă şi ceilalţi din jurul meu.

Aţi trecut vreodată pe lîngă un centru Protan? Aţi simţit că vă sufocaţi din cauza aerului irespirabil? Că aveţi nevoie de o mască pentru a supravieţui? Se poate şi fără mască, pentru că după un timp te obişnuieşti. Dacă petreci mult timp în putoarea aceea, corpul tău se va contopi cu ea. Putoarea va face parte din tine. Mirosul tău nu va mai reacţiona, considerînd-o ceva firesc.

Eu încă am masca pe faţă şi nu vreau s-o dau jos. Nu aici, în Protanul ăsta pe nume România.

P.S.

Începusem optimist şi am terminat în stil de mare cioclu. Promit să nu mai fac. De acum încolo o să iau totul în glumă, că-i mai sănătos.