Corpul uman a fost creat pentru mişcare. Sîntem mişcare, încă din zorii existenţei noastre. Uneori uităm acest fapt şi ne afundăm în sedentarism. Şi atunci apar problemele fizice, de parcă cele sociale nu ar fi de ajuns. Mîncăm prost, bem prea mult (şi nu apă), respirăm aer poluat. Ne cresc burţile şi încep durerile. La 30 de ani ne simţim deja bătrîni şi devenim preocupaţi de cum să ne mişcăm cît mai puţin, avînd impresia că în felul acesta ne păstrăm energia. Ne minţim, preocupaţi de interminabila cursă către vîrful piramidei sociale.

Vineri, 26 iunie 2009, Gazeta de Transilvania şi-a încetat apariţia. Încă o dovadă că presa scrisă locală se află într-o profundă comă. Rezistă doar publicaţiile care se vînd cui trebuie şi pe o sumă corectă. Ultimul editorial îl găsiţi aici.

a rezistat 171 de ani…

A fost persoana cea mai tare a copilăriei mele. La 70 de ani a construit a doua casă, în curtea încăpătoare. E drept, casa avea doar două camere şi un mic hol la intrare. Era mîndru de realizarea sa. “Cine mai construieşte casă la vîrsta asta? Sînt foşti colegi de muncă morţi şi îngropaţi la vîrsta asta. Dar eu mi-am pus în cap să mai construiesc căsuţa asta. Pentru copii.” Aşa era el. Cînd îşi punea ceva în minte, nu avea odihnă pînă nu îl realiza. Şi a mai trăit încă vreo 12 ani, făcînd ceea ce îi plăcea. Pînă la 78 de ani îşi cosea singur pămînturile. Cîteva pogoane răspîndite pe diferite dealuri din jurul satului. Creştea găini, porci şi o vacă. Nu mai multe. Zicea că-i ajunge doar una.

Fost combatant în război, trăise toate grozăviile frontului rusesc. Odessa, Don, Stalingrad. S-a ales cu vreo două schije în umăr. N-a mai continuat războiul după 23 august, fiind lăsat la vatră din cauza rănilor. Uneori, în zilele ploioase, îşi simţea braţul drept greu. Dar nu se plîngea. Îşi căuta de lucru prin pod sau în şopron şi uita de micile neplăceri provocate de bucăţile de metal ce îi vizitaseră în trecut corpul.

După război a luat drumul Braşovului, către fabricile controlate de comunişti. A muncit aici pînă la vîrsta pensionării, împreună cu soţia sa. A fost un comunist convins şi sincer. Credea cu tărie în ideile lui Marx şi Engels. Nu credea, în schimb, în lichelele ce ajunseseră să conducă ţara. Avusese şi unele dispute verbale cu cei care vedeau şi auzeau tot în fabrică. Dar fusese iertat. Îi cunoşteau convingerile şi, pe lîngă asta, avea origini sănătoase. După pensionare a plecat înapoi în satul natal. A refăcut în întregime casa străbunicului. Întotdeauna spunea că reîntoarcerea la origini i-a prelungit viaţa cu 20 de ani. Pe care i-a trăit simplu. Cosindu-şi pămînturile, crescîndu-şi animalele şi privindu-şi toţi nepoţii născîndu-se şi crescînd. În fiecare vacanţă de vară sau de iarnă, curtea îi era plină de rîsetele şi strigătele lor. Chiar dacă nu ne-a spus-o niciodată, ne iubea enorm pe toţi. Avea o fire practică şi nu lăsa loc de sentimentalisme. Şi nici nu-i ceream să ne-o arate. Simţeam că aşa e. Ca o ecuaţie matematică. Nu existau interpretări.

A fost bunicul meu. Au trecut deja mulţi ani de cînd el nu mai e. Aproape un deceniu. Uneori mi-e dor de el, mai ales cînd revin în curtea vacanţelor estivale şi unde ambele case pe care le-a construit şi îngrijit se deteriorează în lipsa sa.

Aceste puţine rînduri sînt în cinstea sa, chiar dacă a avut o viaţă demnă de un roman.

Era o vreme cînd în umbra Casei Sfatului se organiza, în fiecare toamnă, Festivalul Naţional al Berii. În miezul anilor 90, în fiecare început de an şcolar, ne cam făceam de cap timp de 4 zile printre corturile colorate. Încercam toate sortimentele de bere existente. Nu existau multe dintre berile zilelor noastre. Nu ştiam de Tuborg, Carlsberg, Becks, Gosser sau Heineken. Amstel exista doar în reclamele Champions League, transmise de TVR. Oricum, nici acum n-o găseşti prin baruri. Dar turnam în noi beri autohtone. Apropo, mai ştie cineva unde găsesc bere Sailer? Înainte ca fabricile de bere româneşti să fie cumpărate de companiile internaţionale, licoarea noastră avea alt gust. Mai bun. Cea mai banală era pentru noi berea Ciucaş, pentru că o consumam în fiecare săptămînă. Era de-a noastră.

Îţi mai aduci minte banca aceea de sub fereastra ta? Am stat împreună pe ea prima dată într-o seară de iunie, în urmă cu 6 ani. S-a întîmplat ca tocmai acea seară să preceadă Noaptea de Sînziene. Poate a fost o coincidenţă. La fel cum a fost o întîmplare că nu te-am sunat cu două săptămîni înainte, cînd mi-ai scris pe un colţ de hîrtie şifonată numărul tău de telefon din şase cifre. Sau poate nu a fost şi tocmai acea seară ne-a turnat unul în celălalt. Ne-a făcut să ne legăm unul de celălalt. Ca două lichide ce ajung în acelaşi pahar, formînd o băutură savuroasă.

Ei bine, banca aceea este tot acolo. Singură. Noi ne-am continuat drumul împreună, sărind peste stoborurile şi bulboanele vieţii. Ne-am zgîriat din cînd în cînd depăşindu-le. Ne-am oblojit rănile împreună şi am plecat mai departe.

A mai trecut o Noapte de Sînziene.

La mulţi ani!

E doar o fufă, ajunsă prin guvern din diverse motive. I s-a înfiinţat un portofoliu doar pentru a-şi scrie în piept ministru şi a se poza cu diverşi sportivi.

Şi-a băgat mînuţa firavă în bugetul ministerului pentru a organiza vreo două concertuţe, pe motiv de EBa, la mare şi  prin capitală. Nota de plată, vreo 600 de mii de euro. Mai mult sau mai puţin.

La ora cînd soarele se caţără cu ultimele puteri spre cel mai înalt loc de pe cer, firele de fum alburiu încep să zumzăie deasupra copacilor din Valea Timişului. Dacă te trezeşti tîrziu, cu greu mai găseşti locuri ofertante pe pajiştile din apropierea DN1. Cele mai bune sînt arestate de cei care s-au urnit din casă de la primele ore. Alea cu soare şi un petec de umbră, iar apa îţi trece la 30 de centimetri de vîrful nasului.

Am găsit o limbă de pămînt. Doar a mea. Înconjurată de ape, izolată de restul lumii, aceasta mi-a oferit cîteva minute de relaxare. Fără alte rumori, în afară de şoaptele rîului şi ale păsărilor din aninii de pe malul apei. Zgomotul apei îmi lasă toate problemele undeva, departe. Uit totul. Mişcarea apei îmi răpeşte toate gîndurile negre, pe care le-am cărat după mine. Mă transformă în copilul care eram odată. Sfios, crud, plin de speranţe, privind mişcarea norilor albi pe cadrul de un albastru fără cusur, imaginînd forme de animale.

PSD-ul discută undeva prin Lehliu Gară o posibilă ieşire de la guvernare. Mă şi întrebam în ultimul timp cînd se va pune problema în felul ăsta. Alegerile pentru Cotroceni bat deja la uşă, iar social-democraţii încep să facă fum pe cîmpul de bătălie. Au nevoie de o picătură de credibilitate, pe care s-o arunce peste feţele încrîncenate ale posibililor

Charles Darwin argued that sexual preferences can shape the progress of evolution, creating displays, such as the peacock’s tail, that are inexplicable by natural selection alone.

It’s safe to say, however, that he did not anticipate the lesbian albatrosses of Hawaii. Nor bisexual bonobos. Let alone sadomasochistic bat bugs or the gay penguins of New York.

Homosexuality is so widespread among some animal species that it can reshape their social dynamics and even change their DNA, according to the first peer-reviewed survey of research on the subject.

În articolul publicat de Times Online sînt prezentate mai multe specii de animale, în rîndul cărora s-au constatat comportamente homosexuale şi bisexuale.

Trădare! Să le exterminăm! Puneţi mîna pe harpoane şi carabine! Să nu tolerăm asemenea ruşine!

Îl recomand spre citire tîmpiţelului, puliticiencei şi altor homofobi de carton presat şi rînced. Şi nu doar lor.