Domnişoara Basarabia

România e ca un buchet de flori. De fapt harta României seamănă cu un buchet de flori. Cine mai tine minte poezia Anei Blandiana, pe care cei din generaţia mea au avut-o la Citire prin clasa a 2-a sau a 3-a? Cînd am deschis cartea la lecţia cea nouă, tovarăşa învăţătoare ne-a îndemnat să scoatem din ghiozdane şablonul azuriu în forma României. Ne-a întrebat cu ce ni se pare nouă că seamănă ea. Bineînţeles că Ana Maria, premianta clasei, a ridicat instantaneu mîna din a doua bancă de la fereastră. “Cu un buchet de flori, tovarăşa învăţătoare”. Bineînţeles că tocilara a citit înainte cartea de Citire, a gîndit ofticatul din mine, care n-a mirosit decît menţiuni la festivităţile anilor de studiu. Din banca mea de la perete, am pus mîna pe şablonul ăla mînjit, în unele locuri, de creion şi cerneală.  L-am apucat de Dobrogea, exact ca pe un buchet de flori. M-am holbat vreo cîteva secunde la ea, după care am aruncat-o înapoi, supărat, pe banca maronie înclinată. Aiureli, nici măcar nu aduce a buchet de flori. Cine a mai scornit-o şi pe asta? M-am uitat cu ciudă către a doua bancă de la perete, aşteptînd să se sune de pauză.

Harta României – buchet de flori

Dar ideea aceea cu asemănarea mi-a stăruit în minte, drept urmare reuşesc să o reproduc acum. În mintea mea de copil, consideram că harta României nu ar fi trebuit să arate aşa. Ar fi trebuit să fie mai mare. Chiar dacă la şcoală nu învăţam despre teritoriile pierdute de către România in favoarea U.R.S.S., uneori bunicul îmi relata seara, la lumina lumînării de multe ori, despre acestea. Îmi spunea despre Basarabia. Trăise cel de-al doilea război mondial, ajungînd pînă la Stalingrad cu batalionul său. Văzuse de multe ori moartea în privirile stinse ale camarazilor săi, pentru a recuceri pămîntul ocupat de ruşi în 1940. Uneori, îmi spunea că au murit degeaba.

A venit 1989 şi s-au schimbat datele problemei. Se putea vorbi despre trecut, fără reţineri. Puteam discuta despre Basarabia şi Bucovina, ce se aflau îngropate între graniţele colosului sovietic. Aveam fraţi peste Prut. Vorbeam aceeaşi limbă. În vara anului 91 se duce pe copcă şi Uniunea Sovietică, lăsînd în urmă resturi statale. Dintre ele apare  şi Republica Moldova. Se vorbea cu înflăcărare, în acele luni, despre unire, fraţi, tărişoară, România Mare, pămînt românesc. În acelaşi timp, alte voci puneau în discuţie utilitatea unei unificări. Avem nevoie de aşa ceva? La ce bun? Şi aşa n-o ducem prea bine! Nici Germania nu s-a simţit prea bine după reunificare! Sentimentalismul naţionalist împotriva pragmatismului. Discuţiile din familie erau la fel de încinse. Unchii şi mătuşile erau împotrivă. Părinţii mei erau pentru unificare. Disputa asta era dublată, în acea vreme, şi de sentimentele pro sau anti-Iliescu, care iscau conflicte destul de serioase. Aveam vecini de scară care nu îşi mai vorbeau din cauza lui nea Nelu. Par prosteşti atitudinile acestea, după aproape 20 de ani. Dar luînd în calcul pofta populaţiei pentru politică la acea vreme, aceste mici conflicte de cartier erau extrem de importante.

Atunci nu s-a întîmplat. N-am fost în stare să ne dăm mîna. Cele două state au jucat rolul a doi tineri îndrăgostiţi, despărţiţi din cauza situaţiei materiale.

Poveste

El, trecut de perioada adolescenţei, s-a răzvrătit în faţa regulilor absurde ale orfelinatului (Casa Comunismului), în care trăise vreo 45 de ani. Ea, tînără fecioară, scăpată puţin din mîna autoritară a tatălui vitreg, domnul Soviet. Amîndoi fără zestre. Se plăceau, poate chiar se iubeau. Unele voci chiar ar fi  băgat mîna în foc pentru a susţine asta. Dar lor parcă nu le venea să-şi împreuneze destinele în mod oficial. Lui îi stătea gîndul la căpătuire. La a-şi crea o situaţie materială mai solidă. Ce să caute cu o fată fără zestre? Ea s-a simţit trădată, cînd a descoperit, întîmplător, destăinuirile acestea în jurnalul său personal. S-a dus plîngînd la uşa domnului Soviet, tatăl vitreg, pentru a-i cere iertare. Cu tristeţe în suflet, el şi-a continuat ambiţiile de mărire. N-a încercat s-o împace. A bătut, în schimb, la uşa familiei Nato-Uie, pentru a-şi oferi serviciile de argat.  Cea mai bogată familie din cătun, rivala la moarte a domnului Soviet. Iniţial, a fost refuzat şi scos de către bodyguarzi de pe proprietatea privată. Nu i-a păsat. S-a întors cu mai multă ambiţie, aproape în fiecare zi. În cele din urmă a fost luat în seamă şi angajat pe un salariu mulţumitor. Fără perioadă de probă. Întîmplător, aveau nevoie de personal, iar el îşi dovedise implicarea şi interesul. I-au dat şi costum de serviciu de culoare albastră, brodat cu stele albe la revere. Ce mai, devenise cineva!

De pe băncile şcolii generale, nu ştiam prea multe despre noua republică din est. Băi, ăştia grăiesc destul de ciudat. Şi cică-s săraci. Mai săraci decît noi. Cică au tot leu, ca monedă. Îi zic leu moldovenesc. Şi n-au munţi. Şi am mai auzit că au un fel de război pe acolo cu ruşii parcă. Şi parcă ar fi şi ei un fel de ruşi. Ne amuzam de unele dintre expresiile barasabenilor, răspîndite de colegii care-şi petreceau vacanţele de vară prin Moldova noastră. Pe atunci deveneau celebre palitura groaznică, gîlşeava di pi şer sau băşica păleşte şipca transversală. Grupul Vacanţa Mare le-a inclus şi într-o scenetă, pe vremea cînd glumele lor erau ascultate în pauze, la reportofonul colegului mai înstărit. În timp ce noi creşteam, scădea şi ideea unirii între cele două state. Aceeaşi situaţie probabil că se înregistra şi la ei, de au votat împotriva unificării la referendumul din 1994. Şi fiecare şi-a văzut de ale lui. Ei au pariat pe roşu, noi pe albastru.

De ce ar fi oportună o unire în acest moment, cînd diferenţele dintre noi sînt cu mult mai adînci decît acum 15 ani, cînd eram cu toţii mult mai sensibili? Iar dacă acum un deceniu şi ceva nu cunoşteam mare lucru despre viaţa  şi societatea lor, oare acum ştim? Pînă la urmă ce dorim cu adevărat, teritoriul sau oamenii care îl populează? Ar putea România să îşi permită căsătoria? Să fim sentimentali sau pragmatici? Sînt cîteva întrebări pe care mi le pun, în timp ce trăiesc sentimente contradictorii. Să fiu oare un pragmatic sentimentalist?

Harta României în formă de inimă (parcă)

Epilog

După 15 ani cei doi foşti îndrăgostiţi se întîlnesc din nou, în urma unui telefon dat pe furiş de către ea într-o seară de aprilie. Vino, te rog, mîine la 5 în Piaţa Centrală din Chişinău. Şi a închis.

El este acum un domn de o certă condiţie. A fost promovat. Are cîteva costume elegante pe care şi le etalează în cercurile frecventate. Se bucură de un anumit respect, chiar dacă pe ascuns anumiţi binevoitori îl vorbesc de rău. Că ar fi un parvenit şi un ipocrit. Deh, lumea invidioasă. Ea a rămas să locuiască în casa domnului Soviet, fiind tratată în continuare ca o fetiţă de 5 ani, care nu poate lua o decizie din proprie iniţiativă.

S-a dus la întîlnire, intrigat. Era acolo. A venit spre el, oprindu-se preţ de cîteva secunde în faţa sa. Pe nevăzute, i-a strecurat un mic bileţel în buzunarul costumului albăstrui, în timp ce îi zîmbea pierdut.  Apoi s-a îndepărtat, supravegheată de la distanţă de gărzile de corp ale domnului Soviet. Nu i-a rostit nimic. În timp ce o privea, şi-a scormonit în buzunarul stîng al sacoului. A scos biletul de hîrtie galbenă pe care era scris cu roşu Sînt încă a ta. Cu drag, Basarabia! Acum că o văzuse din nou, nu mai avea farmecul din trecut. Avea părul cam neîngrijit, iar hainele cam sărăcăcioase. Fusta ce-o purta era aceeaşi cu cea de acum 15 ani. N-avea nici manichiura în stil french. Parcă nici n-avea manichiură. Se uită din nou la literele frumos caligrafiate. No, acum eu ce să zic! E bine de ştiut. De-ar fi lăsat şi ea un număr de telefon. Hai că mi-am pierdut bunătate de timp.

Articol adăugat pe Blogoree Bligg!



Comments

comments

12 Comments

  1. Pingback: Bună! Ce mai faci? | alphablog.ro

    • Poate din acelaşi motiv pentru care nu se întîmplă multe treburi pe la noi sau la ei. Hai să nu ne băgăm, oare ce zice Moscova, etc. Şi cînd trebuie să le facem totuşi, acţionăm în scîrbă.

  2. Pingback: Trilema - Un blog de Mircea Popescu. Postul Saptamanii, 6 - 13 Aprilie

  3. Adya

    Eram cred ca prin clasa a -VI -a, pe timpul lui Ceausescu, si la televizor era un spectacol de dansuri populare din intreaga Rusie si la un moment dat au aratat un dans popular moldovenesc din Basarabia.Stiam despre acest loc din ce ne povestise strabunicul pe la varsta de 4 ani. Strabunicul luptase pe frontul din Rusia si de cate ori povestea cum i-au lasat ei pe romanii din Basarabia pe mana rusilor incepea sa planga ca un copil.
    In acel moment cand am vazut la televizor ca acele dansuri sunt considerate ca apartinand rusilor m-a bufnit plansul.Imi pare rau dar pentru mine unirea nu inseamna sentimentalism ieftin si nici calcule, daca ne aduce beneficii sau nu,trebuie sa se intample pentru ca asa este drept .
    Prin 92 cand moldovenii au vrut sa se uneasca cu Romania, Iliescu i-a refuzat pentru ca-i era frica de rusi,asa ca nu mai aruncati vina in spatele moldovenilor.Cand treci prin ce-au trecut ei mai greu poti avea incredere in cineva. Iar Emil Constantinescu si Adrian Severin au dat pe mana Ucrainei, Bucovina de Nord, Insula Serpilor,Tinutul Hertei, teritorii roamnesti in care locuiesc romani.Imagineaza-ti ca ai locuii in acel teritoriu , ce crezi ca ai gandii despre Romania ?

    • Atunci hai să nu mai gîndim mic şi să vorbim a cui a fost vina. Mai avem puţin şi ajungem la penibila replică: parcă a fost vina ta vreo 70%, restul mi-l asum. Cît despre unire, s-o spunem pe bune. Nu se va întîmpla. N-avem coaie pentru aşa ceva. Şi cam ai nevoie pentru a te putea juca, din nou, cu creionul pe harta Europei.
      Un amic maghiar mi-a zis odată despre ţinutul secuiesc aşa, citez: “e teritoriu unguresc în care locuiesc unguri”. Mi-ai adus aminte de el.

Comments are closed.