- Hai, lasă-mă să mă duc singur!

- Să te las singur? Eşti sigur?

Şi am împins-o pe mama de la înălţimea mea de un metru şi ceva, hotărît să parcurg singur ultimii metri pînă la poarta grădiniţei. În dimineaţa aia plumburie, am trăit pentru prima dată sentimentul de independenţă. Mama mă privea nedumerită. Puiul de bărbat dorea să zburde singur prin savana urbană. N-a fost prima dată cînd îmi exprimam dorinţa de a scutura lesa părintească. Cu cîteva veri în urmă, la Mamaia, le dispărusem de sub priviri pentru a lua în piept traficul staţiunii. Destinaţia finală avea să fie parcul de distracţie, unde m-au găsit după o jumătate de oră într-o gărgăriţă mecanică.

- Sînt deja mare! Mă descurc singur.

- Bine, dar eu stau aici, la colţul străzii pînă ajungi în faţă la grădi’, mi-a spus mama cu jumătate de gură.

Read More

În stilul meu caracteristic, m-am sucit. Aproape terminasem articolul despre experienţa mea bulgărească cu unele impresiile din ţara vecină şi prietenă. Era aproape gata, dar era prea lung şi plicitsitor. Devenise aproape un mic ghid de călătorie. Ce traseu să urmezi, ai grijă la radarele poliţiei în bandă X, bla bla bla. Plictisitor. L-am şters. Devenise prea schematic şi parcă trasat cu rigla. Nu bun.

De fapt, acest mini-concediu mi-a adîncit proasta părere despre ceea ce reprezintă România, cu tot ce are ea în intestinul gros. Începînd cu oamenii şi terminînd cu turismul de mucea pe care îl practicăm. În urmă cu două luni, Manafu ne invita la un concurs despre promovarea turismul românesc prin intermediul internetului.

- Băi, nu se poate aşa ceva! Curu’ meu, cu aerul lor condiţionat.

- Da’ ce, nu merge?

- Nu merge, băi! În puii mei! Şi am mai plătit şi o grămadă de bani* pentru condiţiile lor de căcat. Sofico, du-te pînă jos la recepţie şi spune-le că nu ne merge aerul condiţionat. Să trimită pe cineva să-l repare.

Familia Iordache s-a cazat în hotelul de 4 stele bugăresc, pentru o binemeritată mini-vacanţă de Paşte.

S-a terminat şi mini-concediul de Paşte. Scurtuţ, dar am auzit că aşa ar trebui să fie. Că dup-aia ne obişnuim cu binele şi… nu prea e bine. M-am rupt de tot ce s-a întîmplat prin ţară. Fără internet, fără telefoane şi, suprinzător, n-am păţit nimic. Nici o iritaţie pe corp, nici o tulburare de personalitate. Nimic. Hmm. Mai vreau.

Dar a trebuit să mă reîntorc în ţară. Hîrtoapele de la Adunaţii Copăceni m-au întîmpinat binevoitoare. Dragele de ele! Printre altele, am aflat despre succesul campaniei lui Cristian. Free Jiji s-a materializat. La naiba! Chiar devenisem dependent de interviurile alea scrise pe hîrtie igienică roz. În rest, toate sînt aşa cum le-am lăsat. Nici măcar Dinamo nu a pierdut locul 1. Nasol.

Şi acum la treabă…

Am plecat mai devreme în concediu! M-am rupt puţin de programul mult prea descărcat, de care am parte, pentru o urare.

Paşte Fericit!

P.S. Şi nu mi-e dor de România.

Mai comentez eu din cînd în cînd, de pe scaunul din dreapta al automobilului. Ai grijă! Vezi la ăla care vine din spate! Mergi mai încet! Pînă mi-o trînteşte peste nas. Dragă, mă laşi să conduc! Eu te-am pus să bei?! Haiti, că mi-a închis gura. I-aş mai zice eu ceva, dar mă abţin. Aşa că mă liniştesc, delectîndu-mă cu amintirile în care eram instructorul auto pentru a mea nevastă.

*****

- Frînă! Ce vrei să faci?

- Păi voiam să parchez.

- Cu 50 la oră????? Hai dă cu spatele. Stooooooooooooooooooooooop. Da’ stîlpul ăla nu-l vezi?

- Dragă, dacă nu mă laşi să parchez, atunci fă-o tu.

Şi coboară de la volan rănită, lăsîndu-mă cu maşina în mijlocul străzii. Ţipetele claxoanelor cresc în jurul meu. Sînt ca nişte viespii, iar eu sînt acoperit în întregime cu magiun.

Şi atunci m-a pocnit. De ce femeile sînt cunoscute drept şoferi proşti? Şi să fiţi sinceri aici, domnilor. Orice bărbat şi-a pus mîinile-n cap la un moment dat, întîlnind în trafic o doamnă sau domnişoară încurcată de covrigul dintre degete. Duduie, cine ţi-a dat carnetu’? Şi dai din mînă a lehamite. Şi mă gîndeam la micul Hamilton pe care îl crescusem la sîn. Mă rog, pe scaunul din dreapta în care mă fîţîiam acum eu, din cauza păhărelelor mătrăşite mai devreme. Unii ar fi tentaţi să afirme că femeia şi volanul n-au ce căuta pe aceeaşi axă. Alţii, mai traumatizaţi de vreun accident de parcare, produs de vreo domnişoară mai slabă de înger, ar urla din toţi bojocii că permisul n-are ce căuta într-o poşetă. Iar mulţi dintre instructorii auto au cam aceeaşi părere. Da! Azi vreau să generalizez! De aia, domnişoarele ies de multe ori traumatizate de la examene şi cu multe enigme într-ale şofatului.

Afsaltul intrat din nou în lucru la începutul primăverii, este înghiţit cu repeziciune de către maşina pilotată de soţie. În ciuda vitezei de 140-150 km/h, mă simt extrem de liniştit. Aş dormi, dar denivelările şi hîrtoapele proaspăt fătate de utilajele galbene nu mă lasă. În timpul ăsta lăsăm în urmă un Q7, un X5 şi un Passat.

Şi unde e şpilu’? Aud deja urlînd. Păi e simplu. Doamnele sau domnişoarele alea care ne scot peri albi pe la vreun semafor sau sens giratoriu au parte de bărbaţi care habar n-au să conducă. Asistînd din dreapta, la masacrarea legilor de circulaţie şi de bun simţ, este normal ca atunci cînd se trezesc la volan să procedeze la fel. Sau se află într-o mare dilemă. Să fac cum face iubi sau cum mi-a arătat instructorul la şcoală, atunci cînd nu ţipa? Dar cum la şcolarizare n-au învătat mare lucru, iubi rămîne de model, chiar dacă el conduce mai prost.

Ori asta, ori nevastă-mea e Hamilton, avînd nevoie doar de o mică încălzire şi îndrumare. Iar eu, bineînteles, sînt Schumacher.

Articol adăugat pe Blogoree Bligg!

Apar cîteva cuvinte pe ecranul laptopului. Neeeeeeeeeee, nu-i bine. Bastonul intermitent le mănîncă în cîteva secunde. Apar altele, care împărtăşesc aceeaşi soartă ca primele. Apar întrebările. De ce eşti bătut în cap? De ce nu poţi să legi cîteva fraze, fără să te codeşti atît? Sigur eşti în stare de treaba asta? De ce naiba te-ai apucat de blog, dacă tot scrii în ritmul unui marfar care parcurge în reluare traseul verde Braşov – Predeal? Eşti un leneş!

Gata! Ai găsit exprimarea potrivită!

Ce am putea face noi, cei aflaţi în partea dreaptă a Prutului? Să protestăm? Cui? Puterii de la Chişinău? Lui Voronin? Inutil. Din ultimele acţiuni sau declaraţii ale puterii moldovene, este mai mult decît evident că un dialog nu poate fi posibil. Să protestăm la Uniunea Europeană? Să n-o deranjăm din somnul profund pe care îl experimentează de aproape o săptămînă. La OSCE? Hahaha.

România e ca un buchet de flori. De fapt harta României seamănă cu un buchet de flori. Cine mai tine minte poezia Anei Blandiana, pe care cei din generaţia mea au avut-o la Citire prin clasa a 2-a sau a 3-a? Cînd am deschis cartea la lecţia cea nouă, tovarăşa învăţătoare ne-a îndemnat să scoatem din ghiozdane şablonul azuriu în forma României. Ne-a întrebat cu ce ni se pare nouă că seamănă ea. Bineînţeles că Ana Maria, premianta clasei, a ridicat instantaneu mîna din a doua bancă de la fereastră. “Cu un buchet de flori, tovarăşa învăţătoare”. Bineînţeles că tocilara a citit înainte cartea de Citire, a gîndit ofticatul din mine, care n-a mirosit decît menţiuni la festivităţile anilor de studiu. Din banca mea de la perete, am pus mîna pe şablonul ăla mînjit, în unele locuri, de creion şi cerneală.  L-am apucat de Dobrogea, exact ca pe un buchet de flori. M-am holbat vreo cîteva secunde la ea, după care am aruncat-o înapoi, supărat, pe banca maronie înclinată. Aiureli, nici măcar nu aduce a buchet de flori. Cine a mai scornit-o şi pe asta? M-am uitat cu ciudă către a doua bancă de la perete, aşteptînd să se sune de pauză.

Dreptunghiul verde al oraşului m-a atras ieri, după mai mulţi ani de absenţă. De pe vremea cînd FC Braşov mirosea jocurile Cupei UEFA. De fapt, am fost să văd minunea sau mai degrabă cele patru minuni, care s-au lăsat greu admirate de la începutul anului. Cei patru stîlpi albi ai instalaţiei de nocturnă şi-au aprins lămpile pentru prima oară, luminînd pasele lui Măldărăşanu sau Ilyes. Primul meci oficial de fotbal, jucat la ceas de seară în Braşov. Nu puteam să ratez această premieră.

Furnici galbene. Sunet de trompete. Voci peste voci. Sute de jandarmi. Înghesuială la intrarea pe stadion. “Oare crezi că Becali are telefon în celulă?” aud în spatele meu firimituri din conversaţia unor puşti de 12-14 ani. “Da bă, îţi dai seama că le dă la ăia cîte o mie de euro şi gata!”. Zâmbesc puţin. Am ajuns în mijlocul unei mulţimi de vreo o mie de oameni, ce începe să fiarbă în faţa celor trei turnichete care filtrează accesul la tribuna a doua a stadionului. Nervii încep să buşească în spatele meu. “Da’ lăsaţi-ne să intrăm odată!”. Un jandarm încearcă să răcorească mămăliga din faţa intrării, dar nu face altceva decît să o dea în clocot. Încep huiduielile, care se trasformă după cîteva zeci de secunde în scandări pentru echipă. Steagu! Steagu!