Memoriile hărţii RSR

Leapşa lui Cătălin.

Povestea unei hărţi.

Copile, ştiu că nu mă poţi înţelege. Dar în toţi aceşti ani am strîns atîtea întîmplări încît simt nevoia să mă destăinui cuiva. Ştiu că nu mai am mult pînă mă vor lua din cuiul acesta, pentru a mă trimite la groapa de gunoi. Nu mai am mult.

Dar hai să-ţi spun povestea mea. M-am născut, de fapt nici eu nu mai ştiu cînd m-am născut. Ştiu că am fost procreată într-o tipografie, dar sincer habar nu mai am cînd s-a întîmplat asta. Oricum, acum multă vreme în ani hărţeşti. Nu am avut părinţi care să-mi povestească despre primii mei ani în această lume. Primele mele amintiri le am din librăria de cartier unde am fost atîrnată de către doamnele care au făcut recepţia mărfii într-o luni dimineaţă de martie însorită. Ţin minte că razele călduţe ale soarelui mi-au gîdilat pentru cîteva minute spatele cartonat roşu, cît timp am zăbovit rezemată de vitrina librăriei. Apoi doamna Viorica, librăreasa de serviciu din acea dimineaţă mi-a expus formele pe stativul unde se mai aflau alte hărţi geografice. Pe mine m-a pus prima, fiind cea mai nouă, acoperindu-le pe toate celelalte. Şi acolo am zăbovit timp de două săptămîni, timp în care am fost inspectată zilnic de către numeroşii clienţi. Dar într-o luni dimineaţă, exact la două săptămîni după ce mi-am făcut apariţia în mica librărie de cartier braşovean, în timp ce doamna Viorica primea marfă din nou şi probabil o surată mai nouă care să îmi ia faţa, şi-a făcut apariţia EA. Intrase grăbită pe usa grea metalică. Doamna Viorica a urmat-o înăuntru printre rafturile din lemn de brad, lăsînd în urmă şoferul ce tocmai descărca cele cîteva pachete de cărţi, caiete studenţeşti şi hărţi. Au vorbit preţ de cîteva seci de secunde, timp în care ea i-a explicat librăresei ce o adusese în acel loc. Şi s-au oprit în faţa mea, amîndouă privindu-mă foarte atent. Şi eu la fel pe ele, încercînd să le ghicesc intenţia. În cîteva minute Viorica m-a înfăşurat, învelindu-mă într-o hărtie maro zgrunţuroasă. După care ea m-a luat sub braţ.

O chema Petra şi era învăţătoare la şcoala generală aflată în apropiere. Mă cumpărase pentru orele de geografie pe care le preda prichindeilor de clasa a 3-a pe care îi avea în grijă. Astfel mi-am început cea mai frumoasă perioada din viaţa mea. Orele erau o binecuvîntare. Eu eram în centrul atenţiei. Pe rînd, i-am avut aproape pe toţi acei copii care erau puşi de către Petra să mă gîdile cu arătătorul de lemn cu vîrf roşu. Acelaşi cu care uneori ea îi mai atingea neprietenesc la palme pe cei mai obraznici dintre şcolari. La fiecare patru ani cunoşteam alţi copii, care cu ajutorul meu învăţau timp de un ciclu şcolar geografia României. Şi eram cea mai fericită. În zilele în care nu stăteam agăţată de cuiul înfipt deasupra tablei negre, mă odihneam în spatele uşii cancelariei profesorilor. Ascultam poveşti ale acestora din viaţa lor profesională, iar uneori chiar personală.

Astfel am huzurit aproape 12 ani, făcându-mă folositoare generaţiilor de pioneri ai patriei. Pînă într-o zi cînd ceva s-a întîmplat. Era iarnă, cînd la începerea trimestrului doi am simţit că ceva se schimbase în aranjamentul sălii de curs. Un tablou ce trona mîndru deasupra tablei negre dispăruse. Uneori trăgeam cu ochiul la acesta, intrigată că toţi copilandrii din faţa mea se holbau dimineaţile la el în timp ce intonau un imn despre trei culori: roşu, galben şi albastru. După cîteva zile de la începerea trimestrului, am simţit prima dezamăgire a vieţii mele. Petra, tovarăşa mea preţ de mai mult de un deceniu m-a abandonat. Cumpărase o altă hartă, mai nouă, mai strălucitoare şi care nu avea decît un singur nume, la fel ca artistele cu pretenţii. Aceasta îşi zicea simplu, România. Îmi era ciudă că părinţii mei nu se gîndiseră la un nume asemănător atunci cînd m-au adus pe lume. Oricum, era tardiv. Împreună cu numele meu pompus de Republica Socialistă România, am luat drumul anonimatului. Nu mai eram în centrul atenţiei. Petra m-a înfăşurat dosindu-mă în spatele dulăpiorului sălii de curs. Timp de cîteva săptămîni am fost uitată acolo. Nimeni nu mi-a mai acordat atenţie, în afară de un cuplu de păianjeni care îşi trăia tinereţea în acel colţ. Eram distrusă. Viitorul meu era incert. Dar într-o dimineaţă, Petra a anunţat la ora de geografie un mic concurs care mă avea drept premiu. Din spatele dulăpiorului metalic, am tresărit plăcut surprinsă de faptul că ea încă nu mă uitase. Cel ce lua cea mai mare notă la extemporalul din acea dimineaţă putea să mă ia acasă definitiv. Am aşteptat nerăbdătoare deznodămîntul. Speram să fie o fată, îmi plăceau foarte mult. Bănuiam că va fi Ana Maria, fetiţa din banca a doua, rîndul de la geam, care nu ratase nici un premiu întîi pînă în clasa a treia. Deci pentru ea extemporalul cu pricina era floare la ureche. Am rămas uluită la anunţarea cîştigătorului. Ana Maria fusese învinsă de către Mihai, băiatul din penultima bancă a rîndului de la perete. Acesta m-a înşfăcat sub braţ la sfîrşitul zilei, rînjindu-i zeflemitor fetei premiante. Pentru el devenisem trofeul ce demonstra că şi premiantele pot fi învinse cu armele lor.

Şi mi-am început o nouă etapă a existenţei mele. Mult mai calmă decît cea anterioară. Dar nu mai eram nici eu la prima tinereţe. Din prima zi a vieţii mele cu Mihai, acesta m-a agăţat în cuiul de desupra biroului ocupat cu manuale şi caiete pentru şcoală. Eram din nou fericită că puteam să îmi arăt formele. Iar Mihai nu era indiferent la adresa mea. În fiecare săptămînă mă privea îndeaproape, descoperind pe pielea mea noi informaţii care îl mulţumeau. În apropierea verilor călduroase din apartamentul aflat la etajul 3, Mihai îmi chinuia cartonul cu un set de bolduri colorate cu care îşi însemna drumul pe care îl făcea împreună cu părinţii săi către litoral. În fiecare an acelaşi ritual. Ruta era aceeaşi: Braşov – Ploieşti – Buzău – Făurei – Ţăndărei – Medgidia – Constanţa. În timp ce eu îmbătrîneam, Mihai creştea. A intrat la liceu împreună cu prezenţa mea deasupra biroului. Cînd învăţa pentru bacalaureat, eu eram acolo pentru a-l veghea în camera luminată doar de lampa roşie a biroului. La fel şi de-a lungul facultăţii. Prin ultimul an de facultate, Mihai se mutase deja din camera în care îmi trăiam existenţa. Rămăsesem singurică, dar încă mîndră de ceea ce reprezentam.

După ce asistasem la nunta lui Mihai, al cărei alai pornise din camera unde crescuse împreună cu mine, părinţii lui găsiseră de cuviinţă să înceapă o renovare a întregului apartament. Au început chiar cu mine, aruncîndu-mă pe balcon unde m-au uitat vreo jumătate de an. Acolo am îndurat ploi, vijelii, fulgii de nea sau dogoarea soarelui de august. La-am trăit pe toate, în toamna existenţei mele, încît începusem să pălesc. Într-o dimineaţă de sîmbătă, tatăl lui Mihai a început să facă o curăţenie generală în tot balconul acela minuscul. După ce a golit aproape de tot acel spaţiu, s-a sinchisit să mă ia şi pe mine în seamă. M-a mutat pe holul întunecos, pentru ca a doua zi să mă îndese într-o dubă mică, albă, împreună cu alte obiecte mici şi ponosite.

Şi astfel, copile, am ajuns aici în acest orfelinat sărăcăcios de provincie unde mă simt din nou importantă. Chiar dacă şipcile mele de lemn nu mai sînt ca în tinereţe, iar tenul meu este plin de riduri. Acum chiar nu îmi va mai păsa dacă mîine vreo hartă fiţoasă va veni să-mi ia locul. Mă simt împlinită.

Sfîrşit.

Leapşa poate fi luată de către oricine doreşte.

Later edit.

Am hotărît să nominalizez cîţiva norocoşi.

Zamolxis să scrie o poveste despre o cărămidă.

Artistu să ne spună povestea unei biciclete.

Iar domnul Chestiuni să ne încînte cu istoria unui stilou.

Ce spuneţi, domnilor? Răspundeţi apelului la imaginaţie de a scrie cîte o poveste despre obiectele de mai sus?

Comments

comments

9 Comments

  1. Pingback: Artistu zice… » Bicicleta lu’ Artistu’, rupta, sparta si lipita!

  2. Pingback: Apelul la imaginatie | A blog on evolution

Comments are closed.